Justina Irimia. O iubire epistolară

Extrase dintr-o corespondență extinsă, cu întreruperi, de-a lungul a peste zece ani, cele 333 de scrisori publicate în volumul Dear Scott, Dearest Zelda – The Love Letters of F. Scott & Zelda Fitzgerald redau anatomia relației tumultoase dintre doi scriitori asociați exclusiv – și superficial – splendorii epocii cunoscute drept The Roaring Twenties.

Structurat în acord cu etapele tragicei lor iubiri și cuprinzând bilețele,  telegrame și vaste scrisori cu statut de eseu (ultimele aparțin, cu precădere, Zeldei), corpusul de texte începe cu tandrul schimb de misive din intevalul de un an și jumătate ce precede căsătoria din 1920. O frumusețe sudică tipică, tânăra de 18 ani cochetează îndrăzneț cu scriitorul încă nepublicat, trimițându-i fotografii ingenue și afirmând, candid: „Vreau să mă porți în lume ca pe un ceas sau un buchețel la butonieră.” Strategia de cucerire include menționarea nonșalantă a vizitelor unui fost iubit și ale unor prieteni, însă replica lui Scott trădează o intuiție similară – „Știi că nu mă îndoiesc de tine, draga mea”. Atunci când îi trimite un capitol din manuscriul romanului The Romantic Egotist, care avea să devină This Side of Paradise, el îi mărturisește că protagonista îi seamănă „în nenumărate feluri”.

Între flirt și declarații de iubire, Zelda demonstrează un autentic talent stilistic desfășurat îndeosebi în descrieri elaborate ale naturii – element pe care, două decenii mai târziu, Scott i-l elogiază, subliniindu-și propria inferioritate în această privință. Ea consemnează și numeroase reflecții de o neașteptată profunzime, precum aceasta, din primăvara lui 1919: „cred că mi-ar plăcea ca, peste o sută de ani, tinerii să speculeze dacă ochii mei erau căprui sau albaștri […] sper ca mormântul meu să aibă aerul vremurilor demult trecute.”

Anilor de fericire conjugală, prosperitate și strălucire le urmează epoca tensiunilor provocate de alcoolismul lui Scott și de primele simptome ale bolii psihice a Zeldei, diagnosticate drept schizofrenie. Foarte probabil suferind, de fapt, de sindrom bipolar, ea este internată la o clinică psihiatrică de lângă Paris. Începe, astfel, o lungă procesiune de internări atât în Europa, cât și în Statele Unite. Corespondența intensă, din care s-au păstrat, în special, scrisorile Zeldei, reflectă destrămarea căsniciei, dar și sentimentele reciproce latente ale protagoniștilor – ce nu vor divorța niciodată –, precum și pasiunea lor pentru scris. Dacă Scott este, deja, faimos, soția lui, cel puțin la fel de talentată, își duce, în anonimat, povara existenței dictate de regimul spitalicesc, scriind și desenând. Unele dintre mesaje sunt relatări acurate ale deceniului petrecut împreună și care coincide cu euforia anilor ’20. Prețios material biografic, ele evocă experiența europeană – cuplul își petrecuse vacanțele la Paris, pe Coasta de Azur, la Roma, Veneția și Londra –, precum și galeria de personaje ilustre cunoscute cu această ocazie – Ernest Hemingway, Gertrude Stein, John Galsworthy, Winston Churchill și mama sa, Lady Randolph Churchill. Cu amărăciunea finalului de spectacol, Zelda și Scott își contemplă mariajul, acuzațiile ei – „beai tot timpul” – ciocnindu-se de reproșurile lui – „tu erai bolnavă, iar fericirea nu era în casă”.

Odată cu ameliorarea stării medicale, însă, tonul cordial și romantic al vechilor scrisori revine, iar ceea ce se anunțase drept o autopsie a căsniciei se transformă în declarații de o afecțiune debordantă. „Viața e rece și tehnică fără tine, o mască mortuară a ei înseși”, mărturisește Zelda. Scott își însoțește cuvintele tandre de numeroase promisiuni, mereu onorate, privind finanțarea tratamentelor costisitoare. Între 1930 și 1940, anul morții, el scrie într-un ritm epuizant, publicând zeci de nuvele, scriind două romane – dintre care unul rămâne neterminat – și colaborând cu studiourile de la Hollywood, pentru a-și plăti eternele datorii, a-i trimite bani Zeldei și a-i asigura o educație de elită unicei lor fiice, Scottie.

La sfatul medicilor, Zelda părăsește clinicile, de câteva ori pe an, pentru a petrece vacanțe cu soțul său și cu restul familiei. Acest ciclu de internări și externări se dovedește obositor, dar terapeutic, el alimentându-i sentimente abandonate și eterna speranță privind revenirea la căsnicia fericită a primilor ani. „Vântul adie călduț și moale, precum vârtejul pensulei unui pictor”, scrie ea, într-unul dintre scurtele sejururi în casa părintească din Alabama. Ființă profund senzorială, îndrăgostită până la obsesie de splendoarea estivală, găsește, în ciuda ravagiilor bolii, resursele unei rigori ce îi permite să elaboreze autentice rapoarte literare privind lectura nuvelelor lui Scott, propriile lecturi, precum și conceperea noilor ei texte.

O serie de scrisori din primăvara lui 1932 aduce lămuriri necesare privind un moment de criză din viața cuplului separat. La doar câteva săptămâni de la internarea într-o clinică din Baltimore, Zelda termină unicul său roman, Save Me the Waltz. Aflând de eveniment de la editorul său și furios pentru că soția sa utilizase ca sursă de inspirație viața de cuplu, aceeași la care el însuși recursese scriind romanul încă aflat în proiect, Scott îi cere să opereze o serie de modificări importante. Într-o scrisoare în care, pe un ton obedient frizând umilința, își exprimă regretul și îl asigură că va accepta orice schimbare necesară, Zelda își devoalează soarta tragică. De altfel, într-un mesaj precedent, ea îi mărturisise: ”sunt acel peștișor care înoată pe sub rechin și – cred eu – trăiește, lipsit de tact, din resturi.” Relativ incorect relatat până la publicarea volumului îngrijit de Bryer și Barks, conflictul biografico-estetic își găsește rezolvarea. Save Me the Waltz va apărea în 1932, receptarea critică negativă afectând-o pe Zelda, care, din izolarea clinicilor, îndrăznise să viseze la câștigarea unui statut de femeie independentă. Publicat doi ani mai târziu, romanul lui Scott, celebrul Tender is the Night, este primit cu o lipsă de entuziasm care îl uluiește pe autorul convins că succesul avea să îl depășească pe cel al lui The Great Gatsby.

Relația soților își continuă dinamica stabilită – lungile despărțiri, urmate de sejururi împreună, produc confesiuni scrise ce o includ, deseori, pe Scottie, acum o adolescentă care își demonstrează talentul moștenit în scurte nuvele și reportaje. „Am clocit un ou de valoare”, conchide Scott, cu mândrie. Măcinat de tuberculoză pulmonară, pe fundalul mizeriei fiziologice generate de alcoolism, el reușește, totuși, să construiască o imagine stenică în majoritatea mesajelor. Determinat, probabil, printre altele, de ciclotimia Zeldei, elaborează constatări oscilând între resemnare – „Ne-am distrus unul pe celălalt; sincer, n-am crezut niciodată că ne-am distrus unul pe celălalt” – și mărturisire dureroasă „Dacă nu te-aș iubi atât de mult, dispozițiile tale nu m-ar afecta atât de profund.” Scott îi adresează și o lungă scrisoare-chestionar a cărei rigoare, demnă de un psiholog, glisează spre o atenție clinică doar aparent glacială. Una dintre zecile de întrebări concepute pentru a-i stimula Zeldei explorarea propriei boli este: „Nu-ți trece, uneori, prin cap că trebuie să trăiești aproape de granițele tulburării psihice pentru a crea cel mai bine?”

Profeția Zeldei care, într-o scrisoare de la începutul relației, își exprimă convingerea că atât ea, cât și Scott vor muri tineri, se împlinește atunci când scriitorul moare, în urma unui atac de cord, la 44 de ani, la două zile după un mesaj în care îi trimite soției sale urări de Crăciun. Zelda va muri, 7 ani mai târziu, la 47 de ani, într-un incendiu al spitalului în care se află înternată.

„Cerul s-a închis deasupra lacului ca o cochilie de stridie cenușie”, scrie într-o scrisoare cea care, în absența operei pe care și-a dorit-o cu orice preț, a oferit, fără intenție și în compania celebrului său soț, o bulversantă operă epistolară.

Dear Scott, Dearest Zelda – The Love Letters of F. Scott & Zelda Fitzgerald, Jackson R. Bryer & Cathy W. Barks, Bloomsbury, 2002.

Acest articol a fost publicat, în premieră, în Adevarul.