Justina Irimia. Un regal la National Gallery – Sorolla, maestrul luminii și al senzualității

Nepot al lui Velázquez, fiu al lui Goya. Astfel îl numea un romancier spaniol, într-un eseu de la începutul secolului trecut, pe Joaquín Sorolla y Bastida. Născut la Valencia, în 1863 și mort la Madrid, în 1923, Sorolla cunoaște faima internațională în timpul vieții, iar admirația publicului local și grija urmașilor pentru posteritatea sa vor duce la înființarea Muzeului Sorolla. În 1908, Londra îi găzduiește o amplă expoziție, eveniment cu ocazia căruia este numit „cel mai mare pictor în viață”. 111 ani mai târziu, opera lui Sorolla este din nou primită cu elogii, în capitala britanică, furnizând obiectul unei revelații numeroșilor spectatori ce o descoperă abia astăzi. Grație colaborării dintre National Gallery, Galeria națională din Irlanda și Muzeul Sorolla, 58 de pânze ale acestui rege al luminii sunt expuse, până pe 7 iulie, într-o aripă a celebrului muzeu londonez. Acolo se întâlnesc mii de persoane – de la vizitatorii ce urmează inerția traseului turistic până la autenticii iubitori ai pictorului – pentru a explora, preț de câteva ceasuri, universul splendorii mediteraneene şi al portretisticii desăvârşite.

Ilustrând câteva dintre temele predilecte ale operei, tablourile a căror serie se deschide cu cvasifotograficul autoportret din care Sorolla domină, cu o mândră privire iberică, înving austeritatea sălilor de expoziție și seduc grație perfecțiunii tehnicii alla prima și cromaticii armonioase până la sublim. Ele invocă, predilect, triumful solar. Căci în grădinile învinse de dogoarea miezului de vară, prin pânzele bărcilor, prin voalurile albe ale femeilor, printre şipcile obloanelor de trestie, pe suprafața nisipului, peste nuditatea ingenuă a copiilor alergând pe malul mării, se strecoară soarele, protagonistul unei creații guvernate de senzualitate. Pictorul supranumit “impresionistul Spaniei” urmărește, cu vigilentă voluptate, jocurile imprevizibile ale luminii, pentru a le reda, într-o bulversantă dinamică estetică, atât în întruchipări ale naturii, cât și în numeroase scene de viață. Dintre acestea, Alergând pe plajă (1908) înfățișează două fetițe și un băiețel copleșiți de euforia întâlnirii cu libertatea mării. Umflând rochiile subțiri, briza mediteraneană se însoțește cu albastrul semeț al mării, culorile pastelate și serenitatea albului plenar. Dulcea nonșalanță pe care o dăruiește proximitatea mării se regăsește și în Băieți pe plajă (1909), acurat studiu al trupului de copil, cu atât mai surprinzător cu cât este produsul picturii pe viu, fără schițe și îndelungă observație. Crescendoul cromatic al celor trei trupuri nude întinse leneș pe misteriosul tărâm în care nisipul se cufundă în mare, precum și pozițiile copiilor reflectă bucuria autentică a neîngrădirii. Dacă băiatul din primplan este pictat în tușe alburii, cel de al doilea, parțial scufundat în apă, reunește căldura culorilor solare, iar cel de al treilea, învins, deja, de forța mării și creat din tușe cărămizii intense, contrastează cu nuanțele de violet, albastru pastel și gri ale valurilor.

Lumina luxuriantă a Mediteranei invadează și pânza Halatul roz – După baie (1916). În acest tablou lung de peste 2 metri, o femeie îmbrăcată în alb o ajută pe o alta să se dezbrace de un halat roz, în formă de tunică, încă umed și lipit de silueta robustă evocând liniile sculpturii clasice grecești. Pe brațul stâng, de o grație nesfârșită, al femeii căreia tocmai i se desface încheietoarea de pe umăr se răsfață protagonista – lumina miezului de zi ce străpunge paravanul șubred din trestie al micii cabine de pe plajă. Purtată de haine, de pielea umedă, de podea și de pânza ce servește drept ușă, revărsarea senzuală a soarelui copleșește această scenă a clipei ce pare să-și renege efemerul.

Una dintre cele mai renumite picturi ale lui Sorolla stăpânește un perete al ultimei săli a expoziții. În Plimbare pe malul mării (1909), soția pictorului, Clotilde, și fiica lor cea mai mare, María, proclamă victoria albului, într-un joc cromatic alături de care splendoarea formelor își află locul cu sublimă dezinvoltură. Lungile umbre ale femeilor sugerează că după-amiaza a ajuns la sfârșit, pe plaja Cabanyal de la Valencia. Tușele de albastru pastelat, turcoaz și cenușiu prin care marea, al cărei murmur se poate lesne imagina, își desfășoară imperiul, contrastează cu eleganța albului celor două rochii. Sub atingerea brizei, mișcarea bruscă a voaletei Clotildei îi acoperă trăsăturile, furnizând o notă de exotism acestei feminități mature. În schimb, chipul adolescent al Maríei se înfățișează eliberat de pălăria de soare. Lipsită de contur voluptuos, silueta firavă a fetei întregeşte armonia celor două vârste și, grație posturii posibil incisive, pare să exprime curiozitatea de a-și analiza privitorul.

Intens admirată și reprodusă, Plimbare pe malul mării este doar una dintre nenumăratele pânze în care, devotat pater familias, Sorolla își portretizează familia cu neobosită răbdare. Clotilde este modelul predilect – picturile ce o surprind incluzând un renumit nud inspirat de Venus în oglindă al lui Velázquez –, dar copiii, María, Joaquín și Helena fac, de asemenea, obiectul multor portrete, din copilărie până la maturitate. Probabil cel mai seducător şi misterios este Copiii mei (1904), a cărui tulburătoare asemănare cu stilul recognoscibil al americanului John Singer Sargent, ilustru contemporan şi amic al lui Sorolla, riscă să producă o delicioasă confuzie printre iubitorii de artă. În această pânză, expusă în sala de portrete, gama de cenușiu, negru și cafeniu folosită generos de cei doi pictori se instalează, complementar, alături de triumful roşului cardinal. María, de 15 ani, Joaquín, de 12 ani şi sora lor Helena, de 9 ani, îşi privesc tatăl cu o francheţe aproape brutală. Excepţionala calitate fotografică asigură redarea acurată a trăsăturilor iberice şi dinamica emoţională dintre cele trei personaje explorate şi creatorul imaginii. Atitudinea şi privirile copiilor amintesc de Fiicele lui Edward Darley Boit, pe care Singer Sargent o pictează în 1882, iar în colţul din dreapta al interiorului burghez, prezenţa cadrului pregătit pentru pictură nu poate să nu evoce celebra Las Meninas.

Expoziţia de la National Gallery nu neglijează, însă, nici tema realismului social căruia Sorolla îi dedică tablouri emoţionante, precum cel din care străbate magnitudinea disperării unei femei încătuşate, condamnate pentru pruncucidere. O altă pictură, emblematică, este Tristă moştenire (1899), în care spectacolul suferinţei fizice, descris de trupurile mutilate de poliomielită ale mai multor băieţi sprijiniţi în cârje, pe plaja Cabanyal, se îndulceşte sub blândeţea mângâierii unui călugăr aparţinând ordinului San Juan de Dios. O pictură naturalistă atrage atenţia privitorilor subjugaţi de somptuoasa desfăşurare a strălucirii mediteraneene. Beţivul din Zarauz (1910) surprinde o întruchipare a mizeriei fiziologice produse de alcoolism. Trăsăturile deformate şi privirile alienate ale mesenilor aşezaţi la masa unui birt modest amintesc de profunda dezolare a Băutorilor de absint ai lui Degas.

După succesul de la National Gallery, este rezonabil de presupus că această serie de opere reprezentative va călători şi în alte capitale ale lumii. Dacă, în timpul vieţii lui Sorolla, publicul newyorkez aştepta la coadă, în ninsoare, pentru a-i vedea picturile în care soarele şi-a câştigat, glorios, propria identitate, astăzi, relativa ignorare a creaţiei sale o determină pe o jurnalistă a cotidianului La repubblica să constate: „Dar cine îl cunoaşte pe Sorolla în afara Spaniei? Doar experţii.” Fermitatea acestei concluzii, însă, pare să se plece în fața entuziasmului ce promite o autentică redescoperire a pictorului valencian.

https://www.nationalgallery.org.uk/exhibitions/sorolla