Karl-Peter Schwarz. Sînt un bărbat alb, bătrân. De aceea nu cad în genunchi

Jurnalistul Karl-Peter Schwarz, cunoscut şi apreciat în mediile de presă, universitare şi academice din România are în spate o cariera remarcabilă şi solidă. Născut în Carintia, în 1952, Schwarz a studiat istoria şi limbile romanice la Universitatea din Viena. A fost corespondent de presa al postului public de televiziune ORF la Roma şi Praga, apoi şi al publicaţiilor Die Woche (săptămânal) şi Wirtschaftsblatt (profil economic), ulterior al cotidianului german Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ), calitate în care a scris mult şi documentat despre Austria, Balcani şi Europa de Sud-Est, inclusiv consistent despre România.

Timp de 4 ani, între 1996-2000 a fost redactor şef adjunct al cotidianului Die Presse, una dintre cele mai vechi şi prestigioase publicaţii din Austria (înfiinţat în 1848, de orientare conservator-moderată). Incepând cu 1938, cotidianul adoptă linia dictată de regimul fascist pentru ca după cel de-al doilea Război Mondial să fie preluat de celebra familie vieneza Molden, apartinând marii burghezii liberale, prin tradiţie aceasta numărând publicişti, experţi în Balcani şi politică externă şi luptători în rezistenţa antifascistă, cum a fost, de exemplu, Otto Molden, întemeietorul celebrului Forum Alpbach.

Revenind la autorul textului în traducere mai jos, după această lungă introducere menită a pune în perspectivă situaţia presei în general (nu doar a celei din Austria), de peste doi ani, după pensionare, Karl-Peter Schwarz a publicat săptămânal articole “premium” în Die Presse. Opiniile şi analizele lui pe cele mai diverse teme de actualitate (internă şi/sau internaţională) sunt în mare parte – dacă nu contrare -, cel puţin dificil de acordat cu tendinţa majoritar avangardistă a intelighenţiei vieneze care dă tonul muzicii în Austria. Totuşi, până acum, când autorul a întrerupt din motive de conştiinţă orice colaborare cu ziarul Die Presse, niciun articol nu i-a fost cenzurat. Cel de mai jos a fost respins fără nicio explicaţie.

Karl-Peter Schwarz

Sînt un bărbat alb, bătrân. De aceea nu cad în genunchi

O vină colectivă nu există. Nici din perspectivă juridică, nici din perspectivă morală. Cu toate acestea, “albii” sînt acuzaţi colectiv de rasism.

Urmare a morţii americanului negru George Floyd, mă avertizează un prieten : “Eşti un bărbat alb ca şi mine, îngenunchează şi tu o dată, demonstrează un pic de smerenie, măcar o dată.” În genunchi cazi să te rogi lui Dumnezeu pentru sufletele morţilor. Doar că nu la asta se gândise prietenul meu. Nu mă invita să mă rog pentru Floyd, mă soma la un gest politic, anume de convertire la  culpa “bărbatului alb”. Regret, pentru aşa ceva nu sînt pregătit.

Nu va fi un secret pentru nimeni că Statele Unite au cei mai brutali poliţişti din lume. Se întâmplă, iar şi iar, să moară americani în urma brutalităţii disproporţionate a poliţiei. Procentul victimelor din rândul populaţiei negre este mai mare, ceea ce se explica prin faptul că rata criminalităţii este mai ridicată printre negri. În ce măsura Derek Chauvin si cei trei presupuşi complici – dintre care unul având strămoşi africani, iar celălalt de origine din Asia de Sud-Est – au ucis din motive rasiale sau altele, rămâne să stabilească un tribunal. Acesta este îndrituit să se pronunţe asupra vinovăţiei inculpaţilor.

Oricare ar fi verdictul, moartea violentă a lui Floyd nu justifică violenţele îndreptate împotriva vieţii şi bunurilor cetăţenilor. Poliţististul pensionar negru David Dorn şi mulţi alţii au fost împuşcati de jefuitorii de magazine. Cu acest tip de agresiune să ne solidarizăm? În afară de asta, este destul de straniu ca moartea lui Floyd să anime milioane de europeni la manifestaţii de stradă, în timp ce zeci de oameni din imediata lor vecinatate, în Africa de Nord şi Orientul Apropiat, sînt casapiţi zilnic fiindcă sunt creştini.

Aveam 4 ani când am văzut pentru prima oară un soldat american negru. Am vrut să verific, frecându-i pielea de pe mâini, în ce măsură culoarea era autentică, căci la noi acasă, în timpul carnavalului, oamenii îşi schimbau identitatea înnegrindu-se cu cremă de ghete. La acea vreme, donaţiile pentru misiunile umanitare din Africa se strângeau în nişte figurine de tablă mici, negre, care înclinau  capul drept mulţumire când aruncai un şiling în ele. Nu ne făceam gânduri când cumpăram “pâine neagră” sau “gogoşi indiene”, iar alte excese rasiste din copilăria mea nu îmi amintesc. Şi nici nu simt vreun imbold să mă scuz pentru crime pe care strămoşii mei nu le-au comis.

Rasismul nu a fost o temă până în anii ’70. Viena s-a transformat doar treptat într-o metropolă, când a început să atragă oameni din întreaga lume. Oraşul s-a trezit din comă, a devenit mai deschis şi mai colorat. La început, imigranţii s-au arătat deschişi spre integrare. Dar cu cât veneau mai mulţi, cu atât mai mult se dilua predispoziţia spre adaptare. Cu toate ca ieşeau la iveală tot mai multe resentimente împotriva străinilor, resentimente care au căpătat accente rasiste, politicienii şi jurnaliştii au ignorat avertismentele îngrijorate referitoare la efectele negative ale unei multiculturalităţi excedante. Infracţiunile în mediile de migranţi au fost trecute cu vederea, ascunse, relativizate. Aceiaşi oameni pun acum sub acuzare poliţia şi autorităţile, în baza suspiciunii generalizante de “rasism structural”. La Berlin, însuşi principiul nevinovăţiei pâna la proba contrarie a fost răsturnat prin legislaţia anti-discriminare. Dacă un suspect acuză un poliţist de rasism, cade în sarcina poliţistului să dovedească că nu este aşa.

Între timp, la Viena, oameni ai muncii turci de extremă dreapta se bat cu progeniturile de extremă stânga ai burgheziei autohtone. La Stuttgart, o gloată de petrecăreţi înarmată cu bâte si pietre îşi descarcă frustrările jefuind magazine şi sugrumând poliţişti.

Nu avem alte griji, decât aceea de a performa ritualuri în “Black Lives Matters“, în rolul de congeneri ai actorilor principali? Toata vorbăraia despre vina „bărbatului alb“ ne distrage atenţia de la adevărata problemă cu care se confruntă austriecii şi germanii, anume anti-semitismul militant al vechilor si noilor nazişti, precum şi al migranţilor musulmani.

—–

* David Dorn, 77 de ani, a fost găsit împuşcat mortal în faţa magazinului de bijuterii al unui prieten care îl chemase în ajutor. În noaptea de 2 iunie, la orele 2:13, magazinul acestuia a fost spart de 7 bărbaţi mascaţi şi înarmaţi. Unul dintre suspecţi, Stephen Cannon, un bărbat de culoare de 24 de ani, a fost arestat si pus sub acuzare. ( n.trad.)

Traducere și note: Carmen Bendovski 

Consultant jurnalism, comunicare și relații publice