La Aniversară. Andrei Pleșu – Dincolo și dincoace de argumentare (Mihai Maci)

Nu doar cărţile tipărite, ci toate textele îşi au soarta – şi viaţa – lor. Acesta a fost scris în urmă cu 20 de ani, la puţin timp după întoarcerea de la Tescani, la cererea prietenului Dan Lungu (participant şi el la ediţia din 1998 a Şcolii de Vară). Îmi amintesc că Dan ne-a prezentat, atunci, o istorie orală – şi drolatică – a Uniunii Scriitorilor din Iaşi. Poate tot pe linia acestei oralităţi (consemnate) a avut ideea de-a aduna câteva texte ale participanţilor la dezbaterile din acel an. Nu ştiu care va fi fost motivul – poate puţinătatea răspunsurilor – pentru care ele nu au apărut niciodată în formă edită. Aş fi uitat de acest text dacă nu l-ar fi salvat pasiunea tatălui meu de a păstra orice pagină scrisă din anii şcolii mele. Acum, că l-am regăsit, e vremea să-i dau drumul în lume. Nu am făcut nici o modificare în el; e o mărturie a felului în care eram – şi gândeam – într-un alt timp, unul de care, de fapt, nu m-am despărţit niciodată.

Nu cred că există cineva – oricât de neavizat – care să nu fi observat că în marea majoritatea a filmelor anglo-americane dezlegarea problemelor la care conduce acţiunea se consumă într-o sală de judecată. Oricât de tentaţi am fi să calificăm, cu maliţiozitate, un asemenea scenariu drept dovadă a procesomaniei ce bântuie pe aiurea, insistenţa asupra lui ne obligă să îl luăm în serios. Căci, dincolo de inevitabila recuzită judiciară (avocaţi, curte cu juri, probe existente şi inexistente etc.), un proces mărturiseşte şi despre altceva: despre o disponibilitate a omului de a se înfăţişa înaintea unei autorităţi recunoscute ca atare dincolo de orice divergenţe, despre nevoia de a explica şi de a te explica, de a-ţi recupera din perspectivă raţională întreaga gesticulaţie cotidiană şi – nu în ultimul rând – de a tranşa în nişte probleme a căror perpetuare mocnită ar submina atât liniştea lăuntrică a individului, cât şi pe aceea a comunităţii. Dezbaterea din sala de judecată creează un fel de spaţiu intermediar care, supus unor reguli precise, favorizează un anumit fair-play al confruntării, o urbanitate a argumentării şi, în fine, o demnitate a afirmării şi asumării deciziei. Cred că aceasta e una din cele mai profitabile lecturi ale filmelor cu care, fie din proprie iniţiativă, fie din voia împrejurărilor, ne umplem zilele. Dacă am practica-o, am descoperi (după caz: cu mirare, cu tristeţe sau cu umor) că lumii în care trăim noi nu-i e proprie în nici un fel medierea pe care o reprezintă instanţa procesului în lumea anglo-americană. (Merită menţionat faptul că locul judecăţii din filmografia de expresie engleză îl ia, în cea balcanică, nunta, căreia – după cum bine se ştie – îi e propriu registrul emotivului, cu debordările lui dionisiace, nu cel al raţionalului.) În lumea noastră faptele se suţin prin ele însele şi prin anvergura – fie ea cât de mică – a făptaşului şi nu au nevoie nici un fel de întemeiere iar interpretarea nu e nimic altceva decât dizolvarea lor într-un ocean de posibilităţi fără nici o finalitate. Gesticulaţia publică e într-atât de abundentă încât ar părea o nebunie să mai fie dublată de reţeaua infinită a proceselor de gândire şi de reflecţie. De aici, ca o consecinţă, faptul că atât binele cât şi răul – fiind deasupra oricărei motivaţii – au o radicalitate teribilă şi sunt receptate ca lovituri, similare accidentelor de destin sau a catastrofelor naturale. E, poate, unul dintre motivele pentru care pe de-o parte recunoştinţa, pe de alta protestul articulat şi coerent sunt ca inexistente în atitudinile noastre fundamentale. În schimb, “de-o fi bine, de-o fi rău”, nouă ne e proprie resemnarea sau grimasa desfigurantă a urii. Nu suntem obişnuiţi cu exerciţiul activ al înţelegerii resorturilor situaţiei în care ne aflăm atât noi cât şi ceilalţi, ci cu pasivitatea încrâncenată şi bombănitoare. Ne e străin calmul judecăţii la rece şi cu bătaie lungă, în schimb trecem de la aprinderea pasională la indiferenţă cu o dezinvoltură care, văzută de altundeva, poate părea stranie.

M-am oprit asupra acestor neajunsuri ale modului nostru de raportare la lume şi la semeni în încercarea de a fixa “demonii” pe care s-a străduit să-i exorcizeze Şcoala de Vară a Colegiului Noua Europă organizată în acest an la Tescani, în Casa Memorială George Enescu. Dincolo de subiectele – foarte diverse – puse în discuţie, regula a fost aceea a precizării de către fiecare participant a unei perspective proprii, a argumentării acestei perspective şi a susţinerii ei în contextul obiecţiilor şi completărilor aduse de către ceilalţi participanţi. Cu alte cuvinte, această Şcoală de Vară a fost – pentru fiecare dintre cei prezenţi la ea – un exerciţiu de disponibilitate şi de civilitate, de rigoare şi de flexibilitate a deprinderilor intelectuale. Nu e de mirare că figura tutelară a acestei întâlniri a fost Karl Popper. Mai mult sau mai puţin, cu toţii ne-am revendicat de la regulile de gândire propuse de epistemologul austriac: încercarea de conturarea a unui punct de vedere propriu într-un domeniu de cercetare, formularea cât mai clară şi mai argumentată a acestui punct de vedere, în fine, verificarea lui într-o dezbatere susţinută, deopotrivă cu sursele şi cu opiniile care îl contestă. Nu mai insist, după cele spuse anterior, asupra utilităţii unui asemenea exerciţiu. Exigenţa formulării de sine deschide spre înţelegerea celuilalt, iar disponibilitatea faţă de acesta aprofundează înţelegerea de sine. Am învăţat deopotrivă unii de la alţii şi unii prin alţii.

Aş încerca însă, schimbând uşor perspectiva, să privesc altfel metodologia pusă în joc la Tescani. Despre ce e vorba? Dacă problemele sunt aduse la o formă de expresie coerentă, ele pot fi analizate pe baza unor criterii logice şi, tot în temeiul acestora, se poate decide asupra valabilităţii (şi a limitelor valabilităţii) lucrurilor afirmate. E neîndoielnic faptul că Popper rămâne orizontul indepasabil al oricărei discuţii ce se focalizează pe argumente. Numai că – din păcate sau din fericire, depinde de perspectiva din care privim – sunt foarte puţine discuţiile care să se rezume la o înşiruire logică de argumente. De altminteri nici viaţa noastră spirituală nu se identifică cu gândirea pură şi nici aceasta strict cu argumentarea logică. Ar putea funcţiona ca exemplu chiar o structură cât se poate de coerentă logic: o teorie ştiinţifică. O asemenea teorie are la bază o sumă de postulate (carer se cer acceptate ca atare) pe care se susţine un edificiu argumentativ (ce se cere urmărit în dezvoltarea lui) şi, în fine, o gamă de alicaţii (care e nevoie să fie, mai mult sau puţin, testate). Or, nu e greu de observat că, pe de-o parte, acceptarea postulatelor, pe de alta, testarea rezultatelor presupune mai mult decât actualizarea unor operaţii logice. În altă ordine de idei, orice demers argumentativ se face într-un context (spaţial, temporal, mental etc.) care-i e propriu sau se referă – înglobându-l – la un asemenea context. Iar acest context – definit generic ca “istorie” – este domeniul prin execelenţă al neformalizabilului. Istoria nu e calculabilă, pentru că ea stă sub semnul imprevizibilului. Nu vreau să spun că discuţia argumentativă ignoră acest lucru (deşi pot fi citate şi asemenea cazuri, în care locul unei lente şi incerte progresii e luat de simultaneitatea unei combinatorici oarecare), ci doar să atrag atenţia că nu de puţine ori reconstituirea istorică ajunge o construcţie logică atât de performantă, încât se lipseşte, aproape cu desăvârşire, de variabila timp. Bănuiesc că nu sunt singurul care, citind o carte de “istoria ideilor” sau “istoria mentalităţilor”, a încercat uneori senzaţia că plonjează într-o antropologie lipsită de dimensiunea temporală. Mai devreme sau mai târziu, un asemenea mod de a proceda sfârşeşte hipostaziind raţionamentul ca atare – sub specia “metodei” – (aproape) indiferent de conţinutul său. În felul acesta, argumentarea se pierde în joc mental. Dacă, din punctul de vedere al lui Popper, verificarea unei teorii se făcea luând în considerare consecinţele (în special de ordin practic) ale acesteia, dinspre cei care vorbesc de jocuri mentale lucrurile sunt mai simple: toate posibilităţile pe care le dezvoltă un asemenea joc sunt legitime şi fiecare dintre ele e punctul de pornire (sau de sosire) al unor dezvoltări la fel de interesante. În cele din urmă judecata se estompează în profitul verbiajului “postmodern”.

Nu-mi propun să judec eu valoarea (în unele privinţe incontestabilă) a acestor metode la care ne raportăm adesea când vorbim de ştiinţificitate. Vreau doar să spun ca luate ca atare – sub imboldul fascinaţiei – si hipostaziate, ele nu sunt suficiente şi, adesea, se pot dovedi păguboase. Dincolo de argumente, orice discuţie mai presupune câteva imponderabile a căror valoare este, de multe ori, covârşitoare. De-ar fi să menţionăm doar şansa întâlnirii, atenţia cu care îl urmărim pe celălalat, încrederea în onestitatea lui umană şi intelectuală dincolo de erorile de argumentare şi de scăpările bibliografice, credinţa în adevărul spre care tindem amândoi, bucuria ce însoţeşte orice descoperire şi îndoiala măsurată ce lansează din nou cunoaşterea în aventura căutării. Cred că n-ar fi zadarnic să se insiste odată şi asupra acestor lucruri care nu-şi au locul într-un tratat de teoria argumentării, deoarece – în definitiv – ele sunt tocmai cele în virtutea cărora orice cercetare are (şi) o dimensiune interioară. Căci, la urma urmei, ce am pute găsi în afară, dacă nu găsim în noi înşine o altă disponibilitate de a privi, de a înţelege şi de a fi prezenţi?

Aş fi nedrept dacă aş spune că despre aceste lucruri nu s-a vorbit la Tescani. Dar s-a vorbit altfel decât despre Popper, ştiinţă şi laissez-faire. S-a vorbit de fapt aşa cum trebuia să se vorbească: în tăcere.

Şi aş fi încă odată nedrept dacă aş lăsa să se înţeleagă că această tăcere a fost aceea calpă, a vidului sideral. Dimpotrivă, mâinile magice ale lui Johnny Răducanu au ştiut să-i imprime o muzicalitate care reverberează încă şi ne leagă pe toţi cei de atunci.