La aniversară. Andrei Pleșu – Firescul gratitudinii (Teodor Baconschi)

Cine nu-l cunoaşte pe Andrei Pleşu? Cel puţin în România, el pare să fie intelectualul cel mai popular, mai notoriu: a devenit simbolul acestei invidiate şi detestate categorii de fiinţe ceva mai gânditoare, apte să (se) exprime, oferind corpului civic un suflet şi naţiunii, un imaginar coerent. În alte state (mai civilizate, cum aminteşte clişeul) ambiţia de a repera şi urca pe un podium olimpic pe „intelectualul nr. 1“ ar părea pe drept cuvânt provincială. Poţi lucra cu deosebirea autor major/minor, dar cum să-i fixezi pe creatori într-un mercurial strict? Ce importă pentru seria mea de portrete e că îl consider pe Andrei Pleşu printre „oamenii mari“ şi vreau să spun de ce, folosindu-mă ca şi în alte cazuri de măsuri obiective şi amintiri personale. Înainte de 89, Andrei Pleşu era deja reperul generaţiei mele: lecturi occidentale de mare nivel, descoperirea artei printr-o lupă hermeneutică panofskyană, fineţea de familie interbelică bună şi aura de ucenic al lui Noica erau deja suficiente pentru a-i lansa pe piaţă mitul, cu toate că adevăratul şarm – de atunci, până azi – ţinea de uriaşul său talent literar, pus în serviciul unei ideaţii limpezi şi fertil obsedate de nuanţe. Pe scurt, Andrei Pleşu era, pentru Bucureştiul juneţii mele din anii 80, contrariul ideal al realităţii comuniste.

Adevărata măsură a valorii omului s-a arătat în libertate, după 90, printr-o explozie de implicări şi opere mereu mai semnificative. Nu le voi rezuma, lumea cultivată din ţară le cunoaşte şi le preţuieşte cum se cuvine, chiar dacă nici corala detractorilor săi nu şomează. Aici aş vrea doar să-i omagiez munificenţa. Ca biet om sub vremuri, Andrei Pleşu îşi va fi putut reproşa una sau alta dinaintea lui Iisus Hristos, pe care-L mărturiseşte printr-un exemplar itinerarium mentis in Deo. Foarte acid în replici maliţioase, puţin coleric, deşi nimeni n-ar bănui aşa ceva sub masca bărboasă a bonomiei sale proverbiale, amator de bârfuliţe suculente şi echipat cu talentul de a deriva spre grotesc orice anecdotă urbană, autorul nostru are ceva din ochiul satiric al marilor gravori, de la Hogarth la Daumier. Totul e însă benign, fără pic de răutate rea, ca să zic aşa. Nu vehemenţa patetică a unui Tertullian, cât sarcasmul pedagogic al unui Ieronim. E şi ceva mozartian în personajul nostru; inspiraţia pare garantată oricând, dincolo de inevitabilele manierisme. Ceea ce altora le iese greu sau deloc, apare pe „portativul“ lui Andrei Pleşu ca dar divin, obţinut (cel puţin aparent) dincoace de chinurile travaliului şi de ciocănelile seci ale meşteşugarului laborios. Ca şi G. Călinescu, la vremea lui, Andrei Pleşu a influenţat stilistica unei întregi generaţii de critici sau eseişti. A reuşit să consacre o formulă nu doar adulată, ci şi contagioasă, când nu de-a dreptul normativă. Să revin, cum făgăduiam, la trăsătura lui de bază (pentru mine şi mulţi alţii): generozitatea de a include, încuraja şi susţine oamenii care trec ştacheta mereu elevată a exigenţelor sale. Iată, într-un bilanţ deloc exhaustiv, cum m-a ajutat în propriul parcurs: m-a angajat consilier, pe când era ministru al Culturii. M-a recomandat pentru bursa din Franţa. M-a invitat (pe când mă aflam la studii pariziene) să scriu în nou creata Dilema, unde mi-a pus la dispoziţie o întreagă pagină. Întors acasă, în deplina derută a primilor ani 90, m-a primit printre bursierii de la New Europe College. Apoi mi-a prefaţat prima carte şi m-a chemat să ţin, ca asistent al său la Filozofie, un curs de antropologie a faptului religios. În fine, ca ministru de Externe, s-a luptat cu inerţia (sau ostilitatea) „aparatului“, spre a-mi permite să susţin concursul de intrare în corpul diplomatic al României. Toate acestea au fost esenţiale pentru mine. Şi aşa s-a purtat cu mulţi alţi mai tineri confraţi, de îndată ce s-a convins că „merită“. Un om minunat şi rar, mai cu seamă la noi, unde meschinăria sau invidia subminează adesea armonia prestabilită din Republica Literelor.

Cu toate aceste acreditări umaniste şi dincolo de poza consacrată a personajului omonim, Andrei Pleşu rămâne un continent secret. Petulant, expansiv, fermecător la suprafaţă, dar enigmatic în fondul ultim al tribulaţiilor sale spirituale, în care presimţi povara dubiului şi vuietul furtunilor ciclice. Omul se comportă de parcă ar vrea să ne scutească (ferindu-se autodefensiv) de latura lui saturniană. Există, dincolo de festivitatea perpetuă a formulei nimerite, un stoc subteran de melancolie şi tragism. Histrionismul de suprafaţă nu se epuizează în anxietatea de a seduce un public sau altul. Intuiesc în această teatralitate autoironică un fond de nefericire a cărei ocultare menajează şi schimbă semnul zodiacal al personalităţii sale profunde. În definitiv, aceasta a chimia omului complet, incluzând vocaţia creştinului de a unifica opusele şi de a transfigura integrator clivajele curente. Sunt bucuros să-i fiu contemporan şi să mă ştiu ocupând un locşor în inima sa. Ştiu, totodată, că Andrei Pleşu a simţit adesea că afecţiunea pe care i-o port nu e doar reflexul gratitudinii sau expresia admiraţiei intelectuale, cât jubilaţia furtivă a comuniunii întru cele nespuse.

*din volumul Mic almanah al marilor oameni (pe care i-am cunoscut), Polirom, 2018