La Aniversară. Andrei Pleșu – întâlnirea (Dana Jalobeanu)

Am încercat să-mi amintesc, zilele astea, când l-am cunoscut pe Andrei Pleșu. Să fi fost la mijlocul anilor 90, la Cluj, când stăteam la coadă să intru la câte o conferință anunțată cu multă vreme înainte? Când încercam ca vizitele mele la București să se potrivească cu câte un curs de-al lui despre îngeri?  Să fi fost doar în 1996, când am ajuns, printr-o fericită împrejurare (câștigând un concurs studențesc de „eseuri”) la prima dintre școlile de vară organizate de el? Școli despre care spunea, în glumă, că sunt construite pe modelul „școlii unde nu se învață nimic”, dar în care, evident, toată lumea învăța mult mai mult decât în ani întregi de facultate.

Cineva ar trebui să scrie istoria acestor școli de filosofie de la Tescani. O istorie ilustrată cu imagini paradisiace – căci ce poate fi mai frumos decât un parc unde, sub lunga alee de plopi, se plimbau, agale, filosofi și istorici, teologi și artiști, tineri (sau mai puțin tineri) maeștri și discipolii lor? Andrei Pleșu i-a dus la Tescani, din 1996 și până în 2000 pe Sorin Vieru și Andrei Scrima, Horia Roman Patapievici și Cristian Preda, Mihai Maci, Dan Lungu, Alexander Baumgarten, Brândușa Palade, Ada Milea, Bogdan Tătaru Cazaban, Eugen Ciurtin, Claudiu Mesaroș, Laura Gheorghiu…. Și mulți, mulți alții. Era înainte de răspândirea globală a internetului, astfel încât Google nu ne ajută prea tare să reconstituim componența acestor întâlniri fabuloase în care se discuta filosofie, se spuneau poezii, se citea, se cânta, dar, mai ales, se întâmpla ca oamenii să se întâlnească și să se recunoască unii pe alții. Școala de la Tescani a fost la originea multor proiecte cu ecouri ce au reverberat apoi, decenii de-a rândul. Dar și locul în care s-au format întregi generații intelectuale. Cineva ar putea argumenta, peste 50 sau 100 de ani, că școala de la Tescani (1996-2000) a fost locul în care s-a copt proiectul instituțional numit mai apoi Colegiul Noua Europă. Căci, așa cum unii dintre voi știți prea bine, Andrei Pleșu a câștigat un important premiu științific pe care nu l-a investit pentru a-și face vilă, sau a cumpăra proprietăți (și palmieri) în Brazilia. În schimb, a fondat un institut de studii avansate… la București (în 1994). Un institut care a rămas, până în ziua de azi, cel mai important institut de studii avansate din România.

Dar până la Colegiul Noua Europă a fost școala de la Tescani. La prima din aceste școli de filosofie am citit Platon; dialogurile timpurii (îmi aduc aminte de Criton, Charmides, Menon, și de nesfârșite discuții, urmate, uneori, de concluzii suprinzătoare). Discuția ducea adesea în direcții neprevăzute și dădea naștere, destul de des, unor dezbateri aprinse. Se vorbea despre naționalism și politică; despre compromis și implicare; despre Noica și Platon, despre ortodoxie, secularism și istoria religiilor. Cred că de acolo am învățat, prima dată, cum se ceartă, între ei, filosofii….Dar tot atunci, în acea primă școală „unde nu se învață nimic,” Andrei Pleșu mi-a pus în mână un volum care mi-a schimbat modul de a mă raporta la istoria științei: Amos Funkenstein, Theology and Scientific Imagination. O carte pe care am primit-o pentru 3 zile (și 3 nopți) și pe care aproape că am izbutit să o termin înainte de deadline. Nu mai țin minte dacă lectura mea febrilă a fost urmată, sau nu, de vreun seminar de evaluare. Dar știu că a fost unul dintre acele momente de cotitură de care, iată, îți aduci aminte după 20 de ani.

Și chiar mai mult… pentru că vă povestesc un episod din 1996. Însă am senzația că întâlnirea mea cu Andrei Pleșu s-a petrecut chiar înainte de asta. Că Andrei Pleșu este cineva pe care-l cunosc de foarte multă vreme; o prezență permanentă în lumea aceasta mereu în schimbare, în nesfârșita, exasperanta, infinita tranziție românească. Și sunt sigură că nu sunt singura care trăiește cu această iluzie. Cred că suntem foarte mulți cei care vedem în Andrei Pleșu un fel de busolă morală cu ajutorul căreia putem naviga în nebunia care ne înconjoară, chiar și atunci când nu suntem total de acord cu el. Profesor (adesea iconoclast), prieten (uneori exasperant) și ghid (mereu surprinzător),  Andrei Pleșu ne-a învățat pe toți, și ani de-a rândul, că a fi profesorul unei generații presupune mai mult decât a avea discipoli: o capacitate specială de a răspunde provocărilor intelectuale, de a-i da celuilalt libertatea propriei opinii, curajul de a gândi lucrurile pe cont propriu, și dreptul la proprile-i dileme.