Lecții de viață de la un arhitect roman

Marcus Vitruvius Pollio a fost un arhitect, inginer civil și militar și autor care a trăit, conform majorității istoricilor, în vremea lui Octavian Augustus. Opera care l-a făcut faimos, De architectura, poate fi considerată una dintre cele mai importante lucrări ale canonului occidental, prin modul în care a influențat dezvoltarea artei arhitecturii sau modul în care gândim arhitectura. Chiar felul în care arată vechile orașe ale Europei se datorează ideilor arhitectului roman, ele fiind construite de generații de admiratori, studenți și apostoli ai principiilor, proporțiilor și ideilor lui Vitruvius, „redescoperit” de umanistul italian Poggio Bracciolini și devenit piatră de temelie a renașterii italiene.

Pe lângă rolul său în stabilirea unor canoane ale proporției și esteticii sau cel de „părinte fondator” al științei arhitecturii, Vitruvius se remarcă cel mai mult prin substratul filozofic și moral al operei sale. De architectura devine astfel un reușit portret al intelectualului roman din primul secol d. Hr., o figură luminoasă, cu preocupări multi-disciplinare care prefigurează tipologia mai târzie a „omului renascentist”.

Astfel, arhitectul roman, închinându-și întreaga lucrare Cezarului, a cărui bunăvoință și binecuvântare este esențială, încearcă prin cartea de față să pună o umilă „cărămidă” la zidul binelui public roman. Încercând să crească calitatea actului arhitectural în Imperiu, el identifică lipsa de educație a arhitecților ca fiind principala problemă:

„Să fie educați, capabili cu creionul, instruiți în arta geometriei, să cunoască multă istorie, să fi urmărit cu atenție filozofii, să înțeleagă muzica, să aibă cunoștințe de medicină, să cunoască opinia juriștilor, să cunoască astronomia și teoria astrelor.”

Cele zece cărți despre arhitectură ale lui Marcus Vitruvius Pollio se constituie într-o operă clasică nu doar pentru statutul lor fundamental în disciplina pe care o tratează, ci și datorită problemelor arhetipale umane pe care le scot la iveală, deplâng și pe care își propun să le amelioreze. Astfel, aflăm despre problema diletanților în arhitectură, a incompetenței ipocrite și a superficialității:

„Consider că oamenii nu au niciun drept de a se grăbi spre a se considera arhitecți dacă nu au urcat din fragedă pruncie treptele studiilor necesare, și astfel, cultivați de asimilarea multor arte și științe, au atins culmile tărâmului sfânt al arhitecturii.”

Argumentul vitruvian este unul în favoarea unei educații liberale complexe, caracterizată de eforturi îndelungate, potențial personal și o interdisciplinaritate desăvârșită:

„O educație liberală formează un singur corp format din aceste membre. Astfel, cei ce primesc instruire de la o vârstă fragedă despre diversele forme ale învățării recunosc similaritatea tuturor artelor și relația dintre ele și sunt, astfel, mai capabili de a le înțelege pe toate.”

Educația este o temă recurentă pentru magistrul arhitecturii romane, care consideră că  „(…) toate studiile sunt unite de o legătură comună și de o comunicare reciprocă (…)” și care argumentează în favoarea educației ca o armură esențială cu care ar trebui să fie înzestrat fiecare tânăr promițător: „Toate darurile pe care ni le oferă soarta pot dispărea cu ușurință, însă educația, atunci când se combină cu inteligența, nu dă greș niciodată, servindu-ne credincios până la sfârșitul vieții.”

Vitruvius, în mod similar multor practicanți contemporani, deplânge frecvent soarta artei sale:

„Atunci când văd această măreața artă practicată cu îndrăzneală de needucați și incapabili, și de oameni care, departe de a cunoaște arhitectura, nu cunosc nici măcar meseria dulgherului, nu pot decât să îi laud pe acei proprietari care, încrezători în învățătura lor, îndrăznesc să construiască singuri.”

Îndemnul său pentru cei ce doresc să practice această meserie poate fi extins către orice cetățean demn și moral:

„Să nu fie avar, nici să nu-și preocupe mintea cu ideea obținerii de avantaje, ci să-și păstreze cu demnitate poziția prin cultivarea unei reputații alese.”

Reiese astfel dimensiunea etică a discursului vitruvian, care prezintă evidente note stoice și cosmopolite:

„Omul învățat este singura persoană care nu este străin într-o țară străină sau lipsit de prieteni atunci când își pierde apropiații și rudele; în mod contrar, el este cetățeanul fiecărei țări și poate înfrunta lipsit de teamă deranjantele accidente ale sorții.”

Pentru Vitruvius, lumea „cetății interioare”, după cum o va descrie Marcus Aurelius ulterior, este definită de preocupări culturale și intelectuale ce devin „(…) adevărate sprijiniri ale vieții, nici furtunile Sorții, nici revoluțiile politice și nici distrugerea războaielor putând să le afecteze.”, cultura fiind pentru arhitectul roman „(…) genul de proprietate și resurse pe care să le poată purta cu el într-un naufragiu.”

Declarându-și însușirea unui idealism și a unei moderații de factură stoică: „(…) prin plăcerea cu care mă preocup de activități literare sau artistice și de scrierea tratatelor am obținut bunuri intelectuale ale căror principale produse sunt aceste gânduri: excesul este inutil iar lipsa dorinței este adevărata bogăție.”, Marcus Vitruvius Pollio îi mărturisește suveranului său lipsa sa de pragmatism și dovedește un accentuat simț al onoarei:

„Personal, Cezar, nu am fost niciodată avid să fac bani prin arta mea, ci am trăit cu principiul că mijloacele financiare modeste și o reputație bună sunt preferabile bogăției și infamiei.”

În final, venerabilul autor își evaluează activitatea și se gândește cu speranță la viitor:

„Din acest motiv, am obținut doar puțină celebritate; speranța mea este că prin publicarea acestei cărți, voi deveni cunoscut posterității.”

Fiecare dintre noi suntem simpli actori pe marea scenă a istoriei, pioni ai Sorții, creaturi efemere. Personal, aspirația de a rămâne prin eforturile sale în memoria umanității a unui om care a creat, gândit și sperat, la fel ca și noi, în urmă cu douăzeci de secole, este profund impresionantă, mai ales având în vedere impactul său enorm asupra istoriei arhitecturii și occidentului.

Astfel de personalități mărețe merită toată admirația noastră și nu pot să nu mă gândesc că ar fi meritat și să știe în timpul vieții că undeva, peste 2000 de ani, numele lor nu a fost uitat, că încă au învățăcei și admiratori.

”The Ten Books of Architecture” – Vitruvius, Dover Publications, New York, 1960, ed. 2018., trad. din latină de Morris Hicky Morgan.