Adrian Miroiu. Lecturi triste: despre un veac românesc

Editura Humanitas a publicat foarte de curând o broșură a istoricului vienez O. J. Schmitt: România în 100 de ani. Bilanțul unui veac de istorie. Trei motive o fac interesantă. Primul e acela că este scrisă de autorul unei cărți consistente despre Corneliu Zelea Codreanu; al doilea e că o broșură are întotdeauna avantajul formulării succinte a ideilor și a metodei de cercetare; în sfârșit – iar autorul insistă asupra acestui aspect – o privire din afară asupra istoriei noastre are prezumția unei mai mari obiectivități. (Ca să fim corecți, autorul nu e primul care are acest ”avantaj”. Din păcate, el nu se referă deloc de alte contribuții în acest sens.)

Am citit sub aceste premise cărticica lui Schmitt. Am acum sentimente amestecate, între care e și o mare tristețe: tristețea contemplării unor decenii foarte grele pentru cei care le-au trăit, dar și tristețea neînțelegerii lor de către autor. Mă voi opri asupra acesteia din urmă.

Mai întâi, nu cred că e posibil să vorbești despre istoria, îndeosebi cea recentă, a unei societăți fără a avea în spate metodele de cercetare și rezultatele produse de cercetători din domeniile științei politice, sociologiei ori economiei. Or, autorul pare să sesitueze cu totul în afara acestora; nu numai fiindcă nu le include în sugestiile de lectură, ci fiindcă nu le simți în țesătura argumentării sale. Vezi doar clișee, uneori lipsite de orice valoare explicativă sau care, mai mult, chiar deformează înțelegerea acestui veac de istorie. Nu găsești aproape deloc referiri la schimbările economice din România acestor o sută de ani; mai grav, nici la structurile economice și sociale (la ceea ce cercetărorii din științele sociale numesc ”instituții”); evoluțiile sociale sunt reduse la câteva vorbe despre cele demografice (îndeosebi cele cu caracter etnic – dar și acestea foarte limitate și interpretate ideologic); iar cele politice nu sunt după mine deloc înțelese.

Să luăm ca exemplu perioada socialistă. Autorul crede că toată această perioadă poate fi descrisă prin apelul la ipoteza totalitară: cea după care acum statul pătrunde până în capilarele societății, iar securitatea este atotputernică. Or, dacă ar fi avut o cât de mică reflecție teoretică, întemeiată pe discuțiile mai actuale pe această temă, ar fi putut să noteze mai întâi că ipoteza ar fi cel mult corectă pentru a înțelege o foarte scurtă perioadă a regimului socialist. Dar sunt multe alte moduri, mult mai fructuoase teoretic, de a explica acest regim și îndeosebi ultimele lui două decenii și jumătate. Din nefericire, nu există niciun indiciu că autorul ar fi reflectat cât de cât asupra lor. Ca să nu mai vorbesc că autorul nu e capabil să distingă etape diferite, cu propria identitate, ale perioadei socialiste de patru decenii. Și la fel stau lucrurile cu perioada de aproape trei decenii de după 1989, care după el e otova (asta în timp ce perioada 1938 – 1944 e împărțită în trei).

Pentru autor o pânză groasă se întinde peste acest veac: am avut nu doar lungi perioade de regimuri autoritar-totalitare, ci și o continuitate ideologică. Apărută încă dinainte de 1918, ideologia etno-naționalist ortodoxă, întărită de un activism violent social-revoluționar, s-ar caracteriza după el printr-o continuitate: de la legionari la comuniști și chiar după ei. După Schmitt, în acest loc găsim firul roșu al istoriei României din ultimul secol. Această idee – aparent incitantă și în contra imaginii standard asupra istoriei recente – la prima vedere ar merita să fie de discutată mai pe larg. Dar are o mare hibă: ea nu explică, ci dimpotrivă, trebuie ea însăși explicată. De ce a apărut și de ce a prevalat (dacă a prevalat).

Or, nu putem să ne jucăm cu sentințele fără să le oferim și temeiuri. Ceea ce autorul nu face. Sau, când încearcă așa ceva, e de-a dreptul ilar: această suprastructură ideologică, zice autorul folosind cunoscuta formulă marxistă, e susținută de instituțiile politice, de proslăvirea statului. Iar statul este ”reprezentat” de câteva instituții, piloni de susținere a lui și a societății, anume: serviciile secrete, armata, biserica (ortodoxă) și Academia Română. De ce aceste instituții sunt ”piloni de susținere” autorul nu înțelege că trebuie să și argumenteze. Lui nu îi e deloc clar ce leagă aceste instituții, în afară de faptul că au existat în toată această perioadă. Numai că, mergând pe aceeași logică, nu înțeleg de ce nu a inclus aici și instituția guvernului ori a primarului. Și de ce nu vede banalitatea că orice stat modern are anumite instituții (armata, dar și serviciile secrete, de exemplu). Oricum, referirea la Academie e lipsită de orice sens și nu poate trezi decât un blând surâs. Iar întreaga ”analiză” nu reușește să lumineze nimic. Mai mult, aplecarea asupra serviciilor secrete produce ideea după mine deloc corectă că societatea românească a fost una cu totul schizofrenică: în ea lucrurile mergeau prea puțin bine, prea puțin eficient; cu excepția unei singure instituții (serviciile secrete) care funcționa cel mai bine, minunat. Cum era posibil așa ceva? – rămânem în beznă, fiindcă nu se indică nicio explicație.

Naționalismul etnic pe care îl indică Schmitt ca dominant în România în secolul care  a trecut ar fi unul ”ordodox”. Las laoparte tema generală a blamării ortodoxiei, care se pare că devine iar o modă. Voi avea în vedere altceva: nu e deloc elucidat ce face ca acest naționalism etnic să fie ortodox. A spune că e astfel fiindcă a fost promovat de Biserica Ortodoxă Română, în strânsă legătură cu statul român, nu explică nimic și constă în fapt într-o circularitate; vorbește despre acțiunile unei organizații, nu despre natura ortodoxă a naționalismului. Oricum, nu poate fi vorba doar de raportarea la BOR: căci, ca să fie ortodox, acest naționalism trebuie să aibă și alte trăsături. Într-un interviu recent autorul pare să sugereze ceva în acest sens: vorbește despre bisericile ortodoxe în general, din Constantinopol până la Moscova, pentru a indica un sens al ideii de ortodoxie. Desigur însă, între acestea sunt diferențe foarte mari, care cred că ar fi trebuit să fie avute în  vedere de autor. Autorul face apel la conceptul de ”iconomie” – cerința de a înțelege lucrurile în context – pentru a discuta relația bisericii cu statul. Or, acest concept e mult mai complex decât îl folosește autorul, căci privește și alte aspecte (care ar putea spune mult mai multe despre trăsăturile societăților în care ortodoxia e dominantă). Pe de altă parte, nu cred că e corect să se ia ca premisă – fără a fi argumentată – o anumită tensiune între biserica ortodoxă și democrație (de ce principiul iconomiei nu ar fi consistent cu o alianță între biserică și statul de drept?). Rezumând, chiar dacă se vrea interesant, conceptul de etno-naționalism ortodox nu e deloc elaborat, iar pretențiile lui explicative sunt foarte firave.

În rest, broșura e plină de locuri comune, de interpretări banale, neinteresante. Când nu ai la îndemână concepte teoretice pentru analiză, ci doar impresii adesea puțin decantate, nu cred că e posibil să oferi o privire teoretică, coerentă asupra lumii.