„Liceu, cimitir al tinereții mele”: ce cred liceenii despre sistemul de educație din România?

Din cauza situației actuale, problema educației și a sistemului de învățământ a ajuns să fie un subiect extrem de discutat în spațiul public, în special în ceea ce privește învățământul universitar. Chiar și așa, în acest eseu voi încerca să abordez problema învățământului preuniversitar în contextul pandemiei (și nu numai), introducând astfel în peisajul dezbaterilor publice câteva opinii ale generației următoare cu privire la modul în care aceasta percepe și înțelege educația de care are parte.

Perspectiva unei generații

Din perspectiva noii generații, școala nu mai este sursa principală de informare, fiind înlocuită fie de Internet și de site-uri educaționale, care adesea conțin informații de o calitate superioară, raportat la cele pe care le oferă profesorii, fie de rețelele de socializare. În general, pentru generația Z, școala are mai degrabă rolul unei fabrici de diplome sau de certificate, fără de care este imposibil să avansezi în parcursul profesional. Cu alte cuvinte, pentru mulţi tineri, şcoala şi-a pierdut deja statutul de instituţie formatoare. Nu trebuie să îi învinuim în principal pe tineri pentru că au o astfel de perspectivă asupra sistemului de învățământ. În timpul liceului, accentul nu cade nici pe acumularea de cunoștințe, nici pe formarea unei culturi generale propriu-zise, ci pe examenul de Bacalaureat. Mai mult, materiile care nu sunt necesare pentru trecerea examenului sunt trecute cu vederea, chiar dacă acestea ar avea rolul de a stârni apetitul pentru cunoaștere sau măcar de a pune bazele unei culturi generale. Replici de felul: „Lasă că nu dai BAC din latină” sau „Cu ce mă ajută pe mine asta la BAC?” sunt folosite ca scuză pentru comportamentul ignorant față de cultură și cunoaștere al elevului. În acest fel, atât profesorii și mediul educațional, cât și elevii între ei încurajează înțelegerea școlii ca pe o fabrică de diplome. Câteodată mă întreb dacă nu cumva și pentru profesori este la fel… Oare și pentru ei ideea de a educa și de a trezi dragul de cunoaștere sau măcar curiozitatea în inima elevilor a fost îngropată sub hârțoage și diplome, la fel cum elevii nu mai speră să primească de la sistemul de învățământ o educație reală, ci doar diplome? Oare și aspirațiilelor au fost, cu timpul, șterse de neașteptate dezamăgiri și de indiferența realității, așa cum s-a întâmplat și cu speranțele elevilor? Oricare ar fi răspunsul, un lucru este cert: sensibilizarea culturală, ieșirea din superficialitateși construirea unei gândiri folositoare în viitor, adică, pe scurt, educația de durată, este lăsată pe plan secundar.

Chiar dacă anii petrecuți în învățământul preuniversitar nu mai reușesc să formeze elevii din punct de vedere intelectual decât parțial, tot reprezintă o perioadă de formare din punct de vedere social. Dezbaterile, socializarea, discuțiile care au loc atât în școală, cât și în afara ei, nu numai că ajută la dezvoltarea unui anumit tip de gândire, a limbajului sau a unor abilități de a rezolva probleme, ci îl structurează și întăresc pe tânărul elev. Să nu uităm de întâmplările memorabile din liceu care, chiar dacă nu te formau din punct de vedere intelectual, te structurau ca persoană. În contextul pandemiei, însă, dezvoltarea pe plan psihologic și social nu a fost posibilă. Astfel încât, dacă până acum cruda realitate a superficialității sistemului de învățământ putea fi trecută cu vederea datorităfaptului că elevii beneficiau totuși de un context social care îi forma într-o anumită măsură, în contextul actual, situația a devenit mai mult decât revoltătoare pentru toată lumea.

Dezamăgirea: crezul unei generații?

Din mai multe motive, dezamăgirea pare să fie sentimentul fundamental al generației care nu a trecut încă de vârsta majoratului. Mai întâi, pentru că a fost amăgită că „visul american” este posibil și ușor de atins. Firește, toți își doresc să ajungă să trăiască acest vis cât mai repede cu putință. De aceea, nu se vor gândi de două ori înainte de a sări etapele, de a începe să lucreze prematur sau de a-și dori independență mai devreme decât generațiile precedente. Așadar, lor nu le mai folosește o educație exhaustivă și nici măcar nu și-o mai doresc, pentru că majoritatea cred că au „o idee” a ceea ce vor să facă și se axează pe domeniul respectiv, dorindu-și să înceapă să muncească cât mai repede. Dezvoltându-se unilateral, luând examenele de care au nevoie și apoi punându-și toate eforturile în direcția pe care au ales-o, tot nu reușesc să atingă în timpul foarte scurt în care ei își doresc ținta propusă.

Un alt factor de dezamăgire al tinerilor este relația pe care o au cu familiile lor, de care ar vrea să se distanțeze cât mai repede, în vederea unei dezvoltări personale mai ample. Ultima, dar nu și cea din urmă, este dezamăgirea față de sistem, în special cel de învățământ, nu numai pentru că nu s-a adaptat la nevoile pe care le aveau elevii, ci și pentru că în loc să îi apropie de cultură sau măcar să îi îmblânzească, a reușit să realizeze exact contrariul. Mai mult, în contextul normalizării e-learning-ului, care vine atât cu avantaje, cât și cu provocări, dezamăgirea a crescut și mai mult.

Cu toate acestea, cele trei dezamăgiri pe care le-am prezentat mai sus: față de sistem, față de familie și față de ei înșiși, reprezintă baza pe care generația Z începe să își întemeieze noul polis. Aceștia pare că au ajuns la concluzia că orice tip de dezamăgire este constructivă. Per total, indiferent de ce s-ar întâmpla, sunt adaptabili și relativ pozitivi. Așadar, chiar dacă aceasta este într-adevăr o perioadă dificilă, școala dezamăgirilor i-a învățat să supraviețuiască. Îi observăm susținându-se, ajutându-se și îndrumându-se unii pe alții, chiar dacă sunt din ce în ce mai furioși pe tot ce se întâmplă Asta ne aduce la următorul punct. Orice furie, tristețe sau deznădejde trebuie tratată cumva. În acest sens, videoclipurile motivaționale reprezintă soluția ambelor probleme, deoarece acestea le oferă impulsul necesar de încredere de sine care îi încurajează și îi ajută să meargă mai departe, dându-le sfaturi și sugestii, asemenea unor profesori de încredere.

Pe lânga asta, membrii generației Z pare că au o religie și o viață „spirituală”. Fie că vorbim despre mersul la sală sau de practicarea unui melanj de religii occidentale și orientale, fie că ne raportăm la ritualul postatului pe rețelele de socializare sau la  activismul pentru tot felul de drepturi și libertăți, ei își onorează religia cu cel mai mare respect, fiind îndrumați de diverși influenceri – înlocuitorii profesorilor de odinioară. Așadar, ei au pierdut noțiunea de mentor în adevăratul sens al cuvântului, iar profesorii, educatorii, chiar și părinții (deci toți oamenii care ar fi trebuit să le ofere o anumită educație) sunt înlocuiți fie de psihologi, fie de life coaches, influenceri sau pseudointelectuali motivaționali. Școlirea lor ajunge să fie preponderent alcătuită din sloganuri care, spre deosebire de șabloanele tocite, sunt reținute și repetate asemenea unor rugăciuni. Programa motivațională are mai mulți adepți decât ne-am putea gândi. De asemenea, prezintă o varietate de departamente de specializare: sport, limbi străine, filosofie, studii culturale, muzică, artă, nutriție etc. Cu o școală așa de „complexă” și de eficientă, cine să mai acorde atenție sistemului de învățământ real?

Până acum am evidențiat trei idei: perspectiva generației următoare asupra educației, dezamăgirea elevilor față de sistemul educațional și alternativa aleasă.  Am încercat, de asemenea, să aduc în discuție și anumite calități pe care noua generație le are. Acum, însă, voi aduce în atenția cititorului și efectele noilor metode  de învățare online. Dat fiind faptul că aceștia își petrec o bună bucată din timpul lor în fața unui ecran (mai ales în ultimul an), capacitatea lor de a memora sau de a fi atenți este extrem de diminuată, aproape inexistentă. Avem de-a face astfel cu binecunoscutul fenomen tabula rasa.

Mai mult, generația Z are dificultăți de comunicare, tinerii care fac parte din ea nefiind capabili să transmită un mesaj, fără să se folosească de ro-engleză sau de anumite ticuri verbale. De aceea, se întâmplă adesea să se înțeleagă între ei doar parțial sau să nu fie înțeleși deloc de adulți. Astfel, acel generation gap se mărește din ce în ce mai mult și posibilitatea de a îndrepta situația ca profesor, părinte sau mentor scade exponențial. Așadar, nu numai că generația Z își creează încetul cu încetul un sistem de învățământ alternativ la cel clasic și începe să dezvolte o piață a muncii adaptată nevoilor personale, ei își sedimentează și își construiesc, de asemenea, un nou limbaj.

Fenomenul ro-englezei a fost adoptat cu o rapiditate uimitoare, atât datorită influenței puternice a spațiului anglo-american, cât și din cauza faptului că utilizarea unei limbi străine reprezintă o modalitate de distanțare de ceea ce ești sau de ceea ce susții, dând senzația de neutralitate sau de neasumare și împiedicând astfel propria vulnerabilizare.

Mai mult decât atât, atunci când te exprimi în mod curent într-o limbă străină, dai impresia că ești un bun cunoscător al acelei limbi, ceea ce îți poate aduce un plus de capital de imagine. Pe zi ce trece, acest nou polis construit pe neajunsuri și neîmpliniri se întărește din ce în ce mai mult, iar acest lucru nu este în totalitate bun, pentru că o cetate trainică nu poate avea la bază complexe și nu poate fi construită cu ajutorul superficialității puseurilor educației motivaționale.

Așadar, ce se poate face?

Una dintre soluții ar fi înființarea unor grupuri care să încurajeze ieșirea atât din programa neîmplinitoare a sistemului de învățământ, cât și din cea a videoclipurilor motivaționale. Astfel de grupuri trebuie să pornească din rândul elevilor și nu pot fi organizate de profesori sau de părinți, pentru că nu ar fi bine primite. În contextul acestora, elevii au posibilitatea de a se forma ca oameni, în același timp legând relații de prietenie. Oricum, este mult mai realist și mai fezabil să ieși din superficialitatea majoritară atunci când ești înconjurat de un grup de persoane cu același scop ca tine, care te animă și care te susține în această direcție, decât să parcurgi acest drum de unul singur.

Altă variantă ar fi descoperirea unui mentor sau a unui model, care are disponibilitatea să îndrume acești tineri care încă nu au dezvoltat capacitatea de a discerne și nici nu dețin cunoștințele necesare supraviețuirii în lume. În ciuda tuturor problemelor enumerate mai sus, în fața noastră avem o generație nouă care are la dispoziție  un sol proaspăt și fertil, care, dacă este îngrijit, poate fi viitorul purtător al unei recolte formidabile.

Nu pretind că am cuprins în acest eseu tot ce era de spus despre educație sau despre o presupusă reformă a ei. Trebuie să mărturisesc că eu însămi nu am absolvit încă liceul, dar am ales totuși să scriu despre această problemă vastă pentru că m-a răscolit de-a lungul acestei perioade (mai ales în ultimul an) și o face în continuare. De asemenea, am adoptat un ton critic și obiectiv fiind conștientă că mă „aflu în aceași oală”, având aceleași dezamăgiri și neputințe și sperând la o schimbare. Problema este că nu am găsit niciodată un mod în care să schimbăm lucrurile și atunci, am optat pentru mesajul transmis videoclipurile motivaționale: if you want to  change the world, change yourself first. Însă, pentru a schimba ceva așa de complex precum Sistemul de Învățământ, adică modul în care este educată o țară întreagă, este nevoie de mai mult decât schimbarea personală. Este nevoie de îndrumare și de o cunoaștere a lumii și a direcției în care aceasta  merge (pe care noi încă nu am dobândit-o). Chiar și așa, tot ce am scris în acest eseu este bazat atât pe informațiile adunate în urma unui sondaj (neoficial, făcut pe Instagram), cât și pe experiența colegilor și prietenilor mei, iar implicarea aceasta mi-a arătat că, într-adevăr, așteptăm pe cineva care să ne dea o direcție. Așadar, în final, (ca de la generație la generație) cred că doar împreună putem schimba ceva cu adevărat. Deci, să ne organizăm: avem nevoie de grădinari, de semințe și apoi, de o îngrijire meticuloasă. Să nu pierdem și această oportunitate de a avea ce secera, la vremea secerișului.