Adrian Miroiu. Lovituri de stat

Eram în trafic, conduceam autoturismul – când  deodata se oprește programul la Radio România Actualități, pentru a ni se anunța că Jandarmeria Română a depus plângere la DIICOT, reclamând o presupusă încercare de lovitură de stat (de ”schimbare a ordinii constituționale”), petrecută la mitingul din 10 august. La început nu mi-a venit să cred, deși în ziua de azi pare să fie ”normal” ca, îndată de mintea contorsionată a șefului PSD plăsmuiește vreo nălucă, aceasta să fie transformată imediat în fapt real, nu doar de slujbașii săi, ci chiar de o instituție a statului român.

Dar o amintire mi s-a reactivat – aceea că fantasmagoriile privind lovituri de stat și schimbarea ordinii constituționale nu sunt deloc noi. Mi-am amintit cum și eu am fost acuzat că am pregătit o lovitura de stat.

Era în februarie 1990; trecuseră nici două luni de la răsturnarea lui Ceaușescu și mulți aveam încă fricile (precum și șabloanele de gândire) specifice vremurilor trecute. Într-o vineri (sper să fie corect – pe 16 februarie) au apărut în numărul 5 al nou înființatei Reviste 22 două articole, unul semnat de Gabriel Andreescu (fizician de formație și autentic dizident) iar al doilea de mine, fiecare despre câte una dintre cărțile de filosofie publicate cu ceva ani în urmă de acad. M. Drăgănescu. La acel moment autorul avea două funcții foarte importante în statul român: era vice-prim ministru (în guvernul condus de Petre Roman) și Președinte al Academiei Române. Articolele noastre erau foarte critice și încercau să atragă atenția asupra nevoii ca, în lumea cea nouă pe care o doream, impostura să fie eliminată. (Ne-am înșelat destul, cum se știe.) În perioada anterioară, deși încercasem, nu reușisem să public opiniile mele critice asupra cărților lui M. Drăgănescu.

Deși nu aceasta fusese intenția mea, a fost încă de atunci limpede că cele două articole nu aveau numai o semnificație pentru lumea intelectuală: ele reprezentau, deși într-un fel destul de ”soft”, una dintre primele poziții foarte critice față de noua putere instaurată după 22 decembrie 1989. Dar nicidecum nu bănuiam ce va urma.

Peste doar două zile, pe 18 februarie 1990, a avut loc o manifestație devenită violentă, s-a încercat ocuparea sediului Guvernului (iar în noaptea care a urmat au venit în București, pentru prima dată, minerii: prima ”mineriadă”). Singurul membru al Guvernului aflat atunci în clădire fusese M. Drăgănescu. A doua zi, luni, a avut loc o ședință a Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (C.P.U.N), care s-a transmis de Televiziunea Română (zisă ”Liberă”) în direct. O urmăream și eu acasă, la televizor, împreună cu Gabriel Andreescu. La un moment dat M. Drăgănescu a luat cuvântul și a susținut că manifestația din 18 februarie a fost în realitate o încercare de lovitură de stat și că, mai mult, ea fusese temeinic pregătită de anumite forțe. Și avea o dovadă în acest sens: cele două articole publicate împotriva lui în Revista 22; or, violența din 18 februarie se corela, gândea vice-prim ministrul, cu criticile aspre din cele două articole.

El vorbea foarte serios: ne acuza, pe cei doi autori ai articolelor, în cadru oficial, că am pus la cale o lovitură de stat. Însă noi am putut cu greu să ne oprim dintr-un râs imens. Iar când râsul s-a încheiat, eu am știut cât se poate de clar că mi-a dispărut orice fel de frică – am știut atunci că am lăsat în urmă epoca socialismului real.

Totuși, și atunci mi-a părut nu doar irațională, ci de-a dreptul maladivă aducerea în discuție cu o ușurătate iresponsabilă a unei idei atât de grave precum cea de lovitură de stat. Același lucru mă șochează azi: pare că cei ce o folosesc nu îi stăpânesc conținutul și sunt iresponsabili aducând-o în discuție. Iar când o instituție publică precum Jandarmeria, a cărei menire este să garanteze ordinea publică, o invocă în plângerea ei penală, nu pot să mă gândesc decât la două lucruri: la o slugărnicie mizerabilă, dar și la ideea că, poate, doar așa ceva ar putea să rămână în mintea conducătorilor ei din doctoratele lor plagiate.