M. Cincea. Interviu Mircea Mihăieș: „Într-o țară în care ne abandonăm rapid proiectele, mi-ar plăcea să mă număr printre cei care duc lucrurile până la capăt”

După monumentalul Ulysses. Un roman al romanului – o istorie exhaustivă a celei mai celebre cărţi de proză scrise în limba engleză, în secolul XX: Ulysses, de James Joyce –, a dedicat trei ani documentării și scrierii romanului unei femei, al unei Penelope moderne, joyceene, aflate la antipodul personajului homeric. Rezultatul: O noapte cu Molly Bloom.

L-am invitat pe autorul acestui roman, Mircea Mihăieș, la un dialog despre noaptea cu Molly Bloom, despre acest personaj fascinant, care l-a atras irepresibil, despre nimfolepsie și despre relaţia lui cultural-amicală cu nimfele, despre subiectul Joyce, departe de a fi epuizat, spune, dar și despre lectură, mai precis despre dispariția apetitului pentru lectură, resimțită chiar și în mediul universitar, unde au apărut, în schimb, analfabeții funcțional.

„Ce m-a interesat pe tot parcursul cărții a fost felul în care funcționează mintea unei femei”

CV Mircea Mihăieș

S-a născut la 1 ianuarie 1954, la Sântana, judeţul Arad.

Este scriitor, eseist, critic literar, profesor de literatură engleză şi americană la Universitatea de Vest din Timişoara, conducător de doctorate, domeniul Filologie. Este, din 1990, redactor-șef al revistei Orizont, la care a debutat în 1979, și editorialist la România literară, unde,  din 1993, deține rubrica săptămânală „Contrafort”.

A coordonat împreună cu Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu colecţia „A treia Europă” şi a făcut parte din variate colective de conducere şi proiecte culturale în cadrul Fundaţiei pentru o Societate Deschisă.

Între 2005 şi 2012 a fost vicepreşedinte al Institutului Cultural Român.

Volume publicate: De veghe în oglindă (1989), Cartea eşecurilor. Eseu despre rescriere (1990), Femeia în roşu (1990, în colaborare cu Adriana Babeţi şi Mircea Nedelciu), Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea (1995), Victorian Fiction (1998), Masca de fiere (2000), Atlanticul imaginar (2002), Scutul lui Perseu (2003), Viaţa, patimile şi cântecele lui Leonard Cohen (2005), Metafizica detectivului Marlowe (2008, tradus în Statele Unite în 2014), Despre doliu. Un an din viaţa lui Leon W . (2009), Ultimul Judt (2011),  Ce rămâne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha (2012), Istoria lui Corto Maltese, pirat, anarhist şi visător (2014), Ulysses, 732. Romanul romanului (2016), Şapte zile, plus una. Un dialog cu Ilie Stepan (2018), Molly Bloom. Romanul unei femei (2019).

De asemenea, a publicat şi şase volume şi în colaborare cu Vladimir Tismăneanu: Balul mascat (1996), Vecinii lui Franz Kafka, Romanul unei nevroze (1998), Încet spre Europa (2000), Schelete în dulap (2004), Cortina de ceaţă (2007) şi O tranziţie mai lungă decât veacul (2011).

Premii: Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România (1990), Premiul pentru critică al Uniunii Scriitorilor din România (1995), Premiul pentru critică literară pe anul 2008 al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Timișoara, Premiul pentru Critică literară / Eseu / Istorie literară pe anul 2009 al Uniunii Scriitorilor din România; Scriitorul anului 2016 pentru volumul Ulysses, 732. Romanul romanului, un i volum de critică şi exegeză literară, în care analizează capodopera lui James Joyce.

(Sursă CV: Conferințele Teatrului Național București)

Domnule Mircea Mihăieş, aţi ajuns la O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei după ce, în urma încheierii volumului Ulysses, 732, v-aţi decis să recitiţi, o lectură de plăcere de data aceasta, romanul lui Joyce. Îmi spuneaţi într-un interviu din 2016 că vă apucaţi de cartea aceasta cu Molly pentru că încercaţi să aflaţi ce e în mintea unei femei. O misiune mai grea sau mai uşoară decât aţi anticipat?

O misiune exact atât de grea pe cât m-am așteptat. Adică foarte grea. Documentarea n-a constat doar în lectura și relectura „cu lupa” a lui Ulysses și în parcurgerea unei bibliografii întinse – ceea ce deja ridica o chestiune dificilă, dar inevitabilă, dacă ții la onestitatea intelectuală. Ce m-a interesat pe tot parcursul cărții a fost felul în care funcționează mintea unei femei. Am avut discuții, am făcut interviuri țintite cu o serie de doamne, cărora le-am pus întrebări incomode. Concluzia de etapă a fost că nici măcar ele, oricât ar fi de inteligente, nu știu ce se află în mintea… unei femei. Asta a reprezentat un fel de ușurare: însemna că șansele mele de a înțelege, ca bărbat, lucruri esențiale despre chestiunea respectivă sunt reduse. Și că, prin urmare, trebuia să caut alt drum. Dar asta nu m-a descurajat și n-am renunțat la ideea de bază. Doar că am încercat să-i dau alte forme și să recurg la alte strategii.

Inițial, mi-o proiectasem pe Molly Bloom drept o femeie absolută, în care pot fi regăsite „invariatele” feminității care-mi erau accesibile pe cale literară, dar și intuitivă. Când am început să scriu, mi-am dat seama că eu caut o Molly a mea, o imagine care, neclar și fără contur, mă locuia. N-am să intru acum în teorii despre paradigma feminină a culturii și nici despre identitățile luate de aceasta în conștiința bărbaților-creatori. Dar simplul fapt că exista, undeva, o Molly Bloom „în carne și oase”, care aștepta s-o cunosc, s-o studiez, să-i spun povestea a reprezentat imboldul de care aveam nevoie. Din acel moment, totul a mers relativ simplu.

Altfel spus, am început să construiesc pe baza elementelor furnizate de James Joyce – unele aflate la îndemână, altele greu perceptibile, dacă nu de-a dreptul invizibile la o lectură „normală” – mintea lui Molly Bloom. Apoi, odată obținut acest model abstract, am revenit la realitatea textului și am dat elementelor disparate soliditatea unui edificiu concret. Marea provocare a fost să armonizez sursele de informație, reductibile la două perspective: felul în care Molly e văzută de celelalte personaje ale cărții și, pe de altă parte, felul în care Molly se vede pe sine și, simultan, lumea.

„Am avut noroc să n-o întâlnesc în carne și oase”

Ați scris despre Molly Bloom, pe parcursul a peste 600 de pagini, zeci, sute de lucruri. Ați întors-o, cum se spune, „pe toate fețele”. Ce regretați că nu ați spus?

Regret că nu am găsit în economia cărții un loc unde să citez un vis al lui Joyce, în care se simțea terorizat de propriul personaj. El se află transcris în biografia scriitorului, datorată lui Richard Ellmann. Îl redau aici: „Am văzut-o pe Molly Bloom pe un delușor acoperit de nori denși, luminați de lună. Tocmai ridicase din iarbă sicriul negru al unui copil și îl arunca spre un bărbat care trecea pe un drumeag de la marginea câmpului. Sicriul îl lovi în umăr și ea spuse: «Am terminat-o cu tine!» Bărbatul era Bloom, văzut din spate. Dinspre partea cealaltă, de pe un alt drum, se auziră hohotele de râs ale unor jurnaliști americani, conduși de Ezra Pound. Am fost foarte indignat și m-am repezit spre ea, ținând cel mai bun discurs din viața mea. Era foarte lung, elocvent și plin de pasiune, în care îi explicam întregul episod final din Ulysses. Purta o capă neagră de operă, or sortie de bal.  S-a întunecat la față și arăta ca la Duse. A zâmbit atunci când am încheiat într-un punct culminant astronomic și, aplecându-se, a scos o cutie minusculă, în forma unui sicriu negru, și, aruncându-l spre mine, a spus: «Am terminat-o și cu tine, domnule Joyce.»”

Pe tot parcursul cărții, acest episod amuzant-macabru m-a urmărit. M-am întrebat de mai multe ori ce s-ar fi întâmplat dacă Molly Bloom mi-ar fi apărut nu în vis (pentru că de visat, am visat-o des!), ci în realitate. În cele din urmă, mi-am spus că am avut noroc să n-o întâlnesc în carne și oase. La ce potențial exploziv am descoperit în ea, sunt sigur că totul s-ar fi terminat cu o tragedie!

„Molly Bloom e, pur și simplu, un personaj care ți se impune aproape cu forța”

Foto: Librăria La două bufnițe

Înainte de a începe lucrul la acest roman, aţi plănuit  o carte despre câteva personaje feminine care vă plac foarte mult: Anna Karenina, Emma Bovary, Eula Varner şi Molly Bloom. Molly s-a detaşat din acest grup şi iat-o eroina unui volum de exegeză pe care i l-aţi dedicat. De ce Molly? Ce a făcut-o irezistibilă pe această Penelopă care nu are nimic în comun cu Penelopa lui Homer?

După încheierea interpretării pe care am propus-o romanului Ulysses, mi s-a părut că au rămas nespuse unele lucruri despre personajul feminin al cărții. Ea figurase și în proiectatul meu volum în care intenționam să studiez câteva întrupări ale feminității în literatura europeană. Pe lângă faptul că m-au impresionat ca personaje, eroinele citate au în comun două lucruri definitorii: toate își înșeală bărbații și, cu excepția lui Molly, toate se sinucid. A mai contat, desigur, și faptul, că Ulysses e, pentru mine, și un obiect de preocupare academică și că activitatea de profesor mă îndrepta spre cercetări în zona anglisticii.

Dar dincolo de asta, Molly Bloom e, pur și simplu, un personaj care ți se impune aproape cu forța, prin felul în care James Joyce a știut s-o introducă în scenă și s-o doteze cu o combustie existențială explozivă. Monologul ei neîntrerupt, absența semnelor de punctuație, sfidarea regulilor gramaticale și îndrăzneala de a rosti lucruri pe care nicio femeie din literatura occidentală nu le-a rostit pe șleau o proiecteză, dintr-o dată, în categoria personajelor memorabile. Cartea a fost, pe tot parcursul scrierii ei, și un Anti–Ulise, o abordare a eternelor conflicte dintre bărbat și femeie, văzute de pe celălalt versant, rămas în penumbră, al unei Penelope mai puțin sentimentale decât aceea a lui Homer, dar mai lucidă și, atunci când era nevoie, mai cinică, mai îndrăzneață. Mi s-a părut că Molly e dispusă să riște pentru a-și sprijini ideile nu înfruntând doar oprobriul public, ci și poziția în cadrul familiei.         

Dacă ar fi existat o carte a celor patru, în jurul cărei idei, al cărui punct comun al lor aţi fi construit-o?

Aș fi căutat, cu siguranță, trăsăturile care le unesc. Pe două dintre ele deja le-am menționat: adulterul și pulsiunea suicidară. Dar m-ar fi interesat și diversitatea, pentru că am intuiția unei mulțimi de ipostaze care merită cercetate. De regulă, noi folosim cuvântul erou la masculin. Dar lumea e plină de întrupări feminine ale eroismului. Cel mai adesea, ele sunt ignorate. Iar atunci când sunt tratate, poziția e fie extrem vindicativă, feministă, ideologică și resentimentară, fie văzută dintr-un unghi fals-liberal. Adică să „băgăm” și câte-o femeie, să nu se spună că totul a intrat pe mâna jegurilor de bărbați… N-am renunțat cu totul la ideea acelei cărți, dar după „biografia” lui Molly Bloom probabil că ea ar suferi o reconfigurare majoră. Dacă aș începe s-o scriu mâine, ar exista riscul să urmăresc mai ales chestiunile pe care le-am abordat atunci când am scris despre Molly. Sau nu!

„M-a stimulat, ca să zic așa, să reconstitui starea de cvasi-imponderabilitate indusă de împlinirea erotică a femeii”

Aţi reconstituit-o pe Molly din cuvintele şi gândurile soţului ei, Leopold, din afirmaţiile pe care le fac despre ea diverşi cunoscuţi de-ai săi și aţi descris-o în mai multe ipostaze: Molly imperial, Molly impudica, Molly carusel, Molly naturalis, Molly triplex, Molly din Troia, Molly de piatră, Molly postmeridian, Molly nocturna, Molly sola, Molly asamblaj, Molly mille-feuilles şi Molly grande-bouffe. Există o ipostază în care o preferaţi?

Normal ar fi să spun că o prefer în toate aceste ipostaze, din moment ce ele sunt unghiurile mele de vedere asupra personajului. Am „trudit” la fiecare din aceste fragmente ale caleidoscopului cu egală râvnă și cu egal entuziasm (atunci când nu eram deprimat și excedat de „nebunia” la care m-am angajat.) Dacă e totuși să aleg o imagine-stare a personajului, probabil că e aceea a femeii singure din după-amiaza spre seara zilei de 16 iunie 1904. E un interval temporal despre care romanul oferă foarte puține amănunte (practic, niciunul). Așa încât „construirea” capitolului dedicat lui „Molly postmeridian” a presupus o mare doză de imaginar. A trebuit să „inventez” din doar câteva cuvinte starea de imponderabilitate a unei nimfe, acel „suspin metafizic” în care-și găsește ecou grația pierdută a iubirii și în care, după cum am încercat să arăt, este încorporată partea de feminitate a inconștientului.

M-a stimulat, ca să zic așa, să reconstitui starea de cvasi-imponderabilitate indusă de împlinirea erotică a femeii. Ea se împlinește însă, în mod paradoxal, nu prin revenirea la vechea ei identitate, ci la adâncirea într-un nou tip de singurătate. I-am dedicat acestui proces un capitol separat, „Molly sola”. Acolo, am încercat să demonstrez cum singurătatea și izolarea îi permit lui Molly Bloom să ajungă la cunoașterea de sine, dobândind o încredere la care nu avea cum să ajungă pe altă cale. Îngăduiți-mi să citez un fragment în care am spus lucrurile ceva mai limpede și sintetic: „Singurătatatea înseamnă, în cazul lui Molly Bloom, decupare din scenariul cotidian, renunțare la posibilitățile de exprimare conferite de exterior. Dar ea înseamnă și îndepărtare, levitație și dobândirea unui unghi de vedere privilegiat, în care lupta unu la unu cu propria conștiință are drept rezultat clarificarea opțiunilor”.

„Literatura occidentală are câteva exemple admirabile în care nimfele figurează ca personaje centrale”

Cum s-a născut ceea ce numiţi „relaţia cultural-amicală cu nimfele”? Vorbeaţi despre ea într-un articol din 2018.

Am constatat că literatura occidentală are câteva exemple admirabile în care nimfele figurează ca personaje centrale. N-am să insist asupra cazurilor din creația antichității și din mitologie în care bărbații cad victimă nimfolepsiei – acea stare de prostrație sau de delir fanatic provocată de vederea unei nimfe. Am să mă refer la unele mai recente, adică din secolul trecut, care mi-au atras atenția asupra subiectului. Primul e Lolita, personajul lui Vladimir Nabokov, cea care a dat numele unei particularități (ca să nu spun patologii) mentale: lolitismul. Adică pasiunea unor bărbați maturi pentru fetițe care nu sunt încă nubile. Nu în toate cazurile e vorba, subliniez, de un act sexual efectiv. Sigur că la marii scriitori lucrurile sunt însoțite de „voluptate estetică”, de exprimarea inefabilului în care vina, păcatul și vertijul provocat de apropierea de o zonă primejdioasă se îngemănează în formule care, uneori, din punct de vedere artistic, sunt desăvârșite.

Într-o altă carte, Ce rămâne. William Faulkner și misterele ținutului Yoknapatawpha,  am abordat pentru prima oară acest subiect, legat de două personaje mai puțin cunoscute, dar de-o extraordinară complexitate literară. E vorba de Horace Benbow, din Sanctuarul, fascinat în mod irepresibil de Little Belle, fiica dintr-o altă căsătorie a lui Temple Drake, și de Januarius Jones, din Plata soldatului. Despre acesta din urmă, protagonist de-o actualitate stringentă, acum, în epoca LGBT, scriam: „În Jones  «predomină femininul, iar cealaltă parte din el e o felină: o femeie cu trupul unui bărbat şi apucăturile unei pisici.»  Mai mult: «Ar arăta acceptabil, dacă n-ar fi atât de gras – şi dacă şi-ar putea vopsi ochii în altă culoare.» Galbenul înfricoşător al privirii  îi atestă natura transumană, răceala de reptilă care-şi pândeşte şi atacă pe neaşteptate prada. Faulkner  nu rezistă tentaţiei unui portret înecat în aluzii livreşti: «Jones, un Mirandola gras într-o castă nimfolepsie platonică, o orgie religios-sentimentală în tweed cenuşiu, croind o nesinceră, iluzorie articulare de lut umed pe o veche, nestinsă dorinţă, construindu-se pe sine în chip de Fecioară de carton.» Într-o scenă decisivă, el îi mărturiseşte «nimfei» Cecily Saunders: «Nu corpul tău îl vreau.» Sfârtecat între dorinţă, lascivitate şi spirit, Jones visează fiinţa perfectă, androginul. Pentru el, Cecily e un epicen, o femeie cu însemnele masculinităţii, un plop asexuat şi un trup transparent, foşnitor asemeni firelor de iarbă şi, prin urmare, inaccesibil.” Cam așa stau, prin urmare, lucrurile…

„«Subiectul Joyce» e inepuizabil. O dovedește incredibila lui posteritate”

Foto: Arhivă personală Mircea Mihăieș

Aţi epuizat, acum, cu Molly, subiectul Joyce sau mai pregătiţi un volum cu punct de plecare în opera acestuia?

„Subiectul Joyce” e inepuizabil. N-o spun eu, o dovedește incredibila lui posteritate, care trece dincolo de granițele literaturii propriu-zise. El a dat numele unei sărbători, Bloomsday, care tinde să devină un fenomen planetar de sine stătător, ce-și trage seva din scenele și personajele joyceene, îndeosebi din Ulysses.

Într-un moment de inconștiență (tocmai văzusem coperta cărții despre Molly Bloom), în vara lui 2019, s-a ivit ideea unui al treilea volum despre autorul irlandez. Mai precis, o încercare de a explora partea „nocturnă” a creației sale, reflectată într-unul dintre cele mai dificile romane scrise vreodată, Finnegans Wake. Am depășit faza preliminară, dar n-am ajuns, nici pe departe, să înțeleg în amănunt labirintul lingvistic de-o maximă obscuritate și dificultate din care e alcătuită cartea. E o muncă extrem de migăloasă, care pretinde și calități pe care nu le am – de pildă, să fii un bun dezlegător de cuvinte încrucișate. Și, mai ales, să ai o minte analitică, în sensul matematic al cuvântului, însușire care de asemenea îmi lipsește. Și atunci, de ce m-am apucat și de această nouă carte? N-am o explicație rațională. Dacă n-ar suna paranoic, mi-ar plăcea să citez răspunsul unui alpinist care a fost întrebat de ce și-a propus să escaladeze Everestul: „Pentru că există!” Și, poate, pentru că îmi place ideea de trilogie. Într-o țară în care ne abandonăm rapid proiectele, mi-ar plăcea să mă număr printre cei care duc lucrurile până la capăt. Cât și cum pot.

Interviu publicat în premieră pe siteul Puterea a cincea, aici!