M.Rothbard – Educația: liberă și obligatorie. Ce le-a făcut statul copiilor noștri? (prefață de Anca Lungu)

-ANCA LUNGU

În fiecare astăzi, lumea se confruntă cu o serie de provocări pe care nu a fost capabilă să le anticipeze ieri. Indivizii schimbă și se schimbă, reconfigurând realitatea la orice pas. Educația, indiferent de forma sub care s-a manifestat sau se manifestă, formulează premisele necesare dezvoltării, iar problema care se pune este legată de modul în care oamenii pot fi educați sau cine ar trebui să îi educe. Alternativele și posibilele soluții ale acestei chestiuni sunt într-o strânsă conexiune cu adoptarea unei perspective asupra lumii: fie lăsăm educația sub controlul familiei și al individului, fie o dăm în administrarea politică a statului. Simplu spus, bătălia se poartă între libertarianism și socialism.

Există diferite direcții de observare a lumii din care facem parte. Sub rezerva subiectivismului, considerăm că una dintre cele mai relevante perspective aparține Școlii Austriece de Economie. Unul dintre cei mai marcanți reprezentanți ai acesteia este Murray Rothbard, a cărui operă vastă și originală nu poate fi rezumată în câteva pagini. Având în minte acest fapt, ne permitem să subliniem doar câteva aspecte, care ar putea fi importante pentru cititor.

Murray N. Rothbard s-a născut pe 2 martie 1926, în Bronx, New York. Și-a urmat studiile în matematică și economie la Columbia University. Cu toate că în anii facultății nu a avut preocupări legate de Școala Austriacă de Economie, Acțiunea Umană (1949) a lui Ludwig von Mises s-a dovedit a-i fi definitorie pentru modul în care avea să privească, ulterior, lumea. În aceeași perioadă, a început să frecventeze seminariile lui Mises de la New York University. În 1956, obține titlul de doctor în economie, sub îndrumarea lui Joseph Dorfman, cu teza The Panic of 1819. Timp de mai bine de 22 de ani, a predat la Brooklyn Polytechnic Institute și, aproximativ 10 ani, la University of Nevada din Las Vegas.

Renumit gânditor, economist și filosof, Rothbard a fost unul dintre cei mai vehemenți critici ai intervenționismului guvernamental și, în același timp, un libertarian înfocat. Rezumând, Rothbard ar putea fi ilustrarea perfectă a anti-socialistului. Anti-socialismul pe care l-a cultivat și care i-a ghidat în permanență întreaga activitate l-a făcut un reper în toate domeniile, de la economie până la politică și filosofie. Dovada faptului că și-a pus munca în slujba ideilor o constituie numeroasele sale cărți și eseuri. Man, Economy, and State, Power and Market, The Ethics of Liberty, Economic Depressions: Causes and Cures, For a New Liberty, An Austrian Perspective on the History of Economic Thought, America’s Great Depression, The Panic of 1819, What Has Government Done to Our Money?, Conceived in Liberty, Education: Free and Compulsory, dar și altele, oferă portretul realității economice și sociale, explicând și clarificând de o manieră simplă și, în același timp, spectaculoasă, aspecte fundamentale pentru cititori. Ceea ce individualizează opera rothbardiană este permanenta atașare de libertarianism și tentativa reușită de a distruge orice dubiu în legătură cu vreun potențial beneficiu al socialismului. Două dintre lucrările îi evidențiază genialitatea: Man, Economy, and State (1962) – un veritabil tratat de economie, de mai mult de nouă sute de pagini – și History of Economic Thought.

Discipol a lui Mises, Rothbard construiește pe fundamentele individualismului și ale acțiunii umane. Între importantele contribuții aduse literaturii economice, reamintim: eliminarea intervenției guvernamentale în economie, severa critică adusă măsurilor keynesiene adoptate în diferite contexte, integrarea teoriei rentei în teoria austriacă a capitalului, explicarea și expunerea istoriei gândirii economice, sublinierea unor elemente vitale ale teoriei antreprenoriatului etc.

Exprimarea ideilor austriece trebuia promovată, iar Rothbard a susținut-o, punând bazele unor reviste prestigioase din domeniu,  Journal of Libertarian Studies și The Review of Austrian Economics, cea din urmă reunind și astăzi importante contribuții, sub denumirea de Quarterly Journal of Austrian Economics.

Intervenționismul și socialismul au fost condamnate la fiecare pas în scrierilor sale, iar problema sistemului educațional public obligatoriu ar putea fi un studiu de caz de o importanță fundamentală în înțelegerea modului în care mecanismului planificării centralizate eșuează (din nou). În Educația: liberă și obligatorie, profesorul Rothbard lansează câteva întrebări care ne-ar putea face să șovăim, gândindu-ne la perspectiva ce trebuie adoptată atunci când discutăm despre sistemul educațional: Cine ar trebuie să se ocupe de copii, părinții sau statul? Ar trebui să existe o societate liberă, cu un control parental, sau despotism, cu un control din partea statului?. În căutarea de răspunsuri la aceste întrebări, ne furnizează pe tot parcursul cărții o multitudine de exemple despre sistemul educațional public obligatoriu din Europa și Statele Unite ale Americii, lăsându-ne să îi deducem caracterul malign.

Educația obligatorie nu a putut satisface niciodată nevoile tuturor indivizilor, iar acest lucru este lesne de înțeles, pornind chiar de la natura subiectivă a fiecăruia. Crearea de tipare și birocratizarea au făcut din educația obligatorie un sistem captiv, din care indivizii nu ar putea ieși, deoarece situația este mult mai complexă și profundă decât ceea ce se vede la suprafață. Indivizilor ar trebui să le poată fi oferită posibilitatea de a alege; astfel, societatea nu s-ar mai confrunta cu un incapacitatea și inadaptabilitatea sistemului educațional public obligatoriu. Ceea ce surprinde Rothbard în Educația: liberă și obligatorie nu poate fi contestat: ”indiferent de standardele educaționale impuse de către guvern, fiecare copil este nedreptățit – cel incapabil să asimileze ceva, cel ce deține ceva aptitudini pentru un domeniu sau altul și cel strălucit, care ar putea progresa foarte rapid, dar care trebuie să-l aștepte pe cel care se ”mișcă” foarte încet și care se vede nevoit să repete de multe ori până înțeleg”. Intervenția guvernului alterează capacitatea indivizilor de a-și orienta energia către lucrurile care contează pentru ei, iar ceea ce observăm la nivelul societăților ilustrează perfect imposibilitatea atingerii obiectivului de uniformizare, chiar prin adoptarea unui sistem educațional public, dar, mai cu seamă, obligatoriu.

Problema cunoașterii individuale nu poate fi rezolvată prin centralizare, planificare sau supradozaj, iar Peter Gray subliniază într-una dintre lucrările sale modul deficitar în care funcționează sistemul educațional public: „dacă o anumită cantitate de instruire nu produce rezultatele scontate, atunci soluția adoptată este oferirea unei cantități și mai mari. Se continuă orbește pe această pistă, fără să fie luate în calcul și asumate (vreo secundă) posibilele efecte dăunătoare ale supradozajului”. În aceeași logică, John Taylor Gatto își pune o întrebare aproape existențială: ”chiar avem nevoie de școli publice?”. Ținem cont, totuși, de diferența între educație și forma sa instituționalizată. Răspunsul este șocant: ”educația obligatorie servește numai întâmplător copiilor; scopul său real este de a-i transforma în slujitori” (Gatto).

Admițând duritatea observațiilor anterioare, pe care le regăsim și în lucrarea lui Rothbard, ni se pare din ce în ce mai plauzibilă o abordare diferită a sistemului educațional, mare consumator de resurse și cu rezultate îndoielnice. În prefața ediției din 1999 a lucrării de față, care îi aparține lui Kevin Ryan, de la Boston University, acesta afirma că, în situația în care ar fi posibilă vreodată o reformă din rădăcini a sistemului educațional, ea ar trebui să aibă ca punct de plecare regândirea completă a școlarizării publice, după maniera în care Rothbard o oferă în Educația: liberă și obligatorie.

Înainte de a parcurge cartea lui Rothbard, poate că una dintre întrebările pe care fiecare cititor ar fi îndreptățit să o adreseze ar fi: de ce este relevantă lucrarea în România? Intervenția statului a afectat și afectează semnificativ domenii majore ale vieții sociale și economice, iar sistemul educațional public se încadrează, din păcate, în această categorie, fiind ilustrarea clară a monopolului de stat, bazat pe principiile similare ale unei economii de comandă. Curriculum-ul prestabilit la nivel central, atât pentru învățământul public, cât și pentru cel privat este doar un exemplu care ne susține afirmația. Procesul educațional românesc este impregnat de socialism, fapt ce poate fi sesizat cu ochiul liber. Conform Institutului Național de Statistică, astăzi, în școlile publice sunt instruiți aproximativ 94.9% din totalul elevilor din România, în timp ce doar 5.1% beneficiază de instruire într-o școală privată. Situația cronică a sistemului educațional obligatoriu românesc, dar și necesitatea acută a unei reforme sunt vizibile: analfabetismului funcțional depășește 44%; în plus, ne confruntăm cu cel mai ridicat grad al abandonului școlar din Uniunea Europeană. Fără a recurge la o analiză în profunzime a rezultatelor obținute în urma instruirii publice obligatorii, elementele identificate anterior ne-ar putea oferi explicații prețioase, ce pot fi regăsite cu ușurință în Educația: liberă și obligatorie.

În loc de concluzii vom aduce în prim-plan o problemă pătrunzătoare cu care ne confruntăm astăzi. Dacă în condiții de relaxare socialismul ar putea supraviețui, situațiile „agitate”, precum cea determinată de pandemia COVID-19, au dovedit, o dată în plus, incapacitatea unui sistem planificat, așa cum este sistemul educațional public obligatoriu. Orice schimbare prinde nepregătit mediul care ar trebui să pregătească viitorul societății. Totuși, această situație nu ar trebui să ne mire, deoarece centralizarea nu a dat roade niciodată. Monopolul statului nu s-a limitat la a stabili prin curriculum și planuri de învățământ cine și ce trebuie să învețe, ci a mers mai departe, abolind orice de libertate care rămăsese indivizilor, copii sau părinți. Se pare că singura soluție pe care au putut-o identifica instituțiile centrale (și centralizate) pentru a rezolva problema educației în pandemie a fost șocantă și inegalabilă: descentralizarea. Răspunsul pentru nedumerirea frecvent întâlnită, anume Cum ar fi sistemul educațional pe care l-aș alege?, se fundamentează pe o premisă simplă, dar vitală: libertatea.