Majoritatea împotriva libertății

Un articol de David Gordon pentru Mises Institute

Într-o celebră prelegere susținută în august 1819, marele filosof clasic liberal Benjamin Constant pune în contrast concepția antică asupra libertății cu cea modernă. Prin „concepția antică”, Constant se referă la libertatea cetățenilor dintr-un stat de a se guverna ei înșiși, în opoziție cu guvernarea realizată de despoți, fie ei străini sau autohtoni. El are în minte în primul rând orașele-stat (polisurile) grecești. Susține că libertatea în antichitate a constat în a exercita colectiv, dar direct, câteva componente ale suveranității depline; în deliberarea în spațiul public asupra chestiunii păcii și războiului; în realizarea de alianțe cu guverne străine; în votarea legilor și înfăptuirea justiției; în examinarea rapoartelor, faptelor și administrației realizate de magistrați (funcționarii publici); în convocarea lor de a ieși în fața adunărilor publice, în acuzarea, condamnarea sau achitarea lor.

Dar dacă asta era ceea ce anticii numeau libertate, ei considerau că această libertate colectivă este compatibilă cu supunerea totală a individului față de autoritatea comunității… Toate întreprinderile private erau suspuse unei supravegheri severe. Nu se dădea nicio importanță libertății individuale, nici în legătură cu opiniile, nici cu munca, nici, mai ales, în ceea ce privește religia. Dreptul individului de a-și alege afilierea religioasă, un drept pe care noi îl considerăm fundamental, ar fi părut pentru antici ca o crimă și un sacrilegiu.”

El constrastează concepția anticilor cu „libertatea modernilor”:

Pentru fiecare dintre ei există dreptul de a fi supus doar legilor și de a nu fi nici arestat, reținut sau condamnat la moarte ori maltratat în vreun fel prin voința arbitrară a unuia sau a mai multor indivizi. Este dreptul tuturor să își exprime opinia, să aleagă o meserie și să o practice, să dispună de proprietate și chiar să abuzeze de ea; să vină și să plece fără permisiune și fără să trebuiască să dea socoteală pentru motivele și întreprinderile sale. Este dreptul oricui să se asocieze cu alți indivizi, fie să discute despre interesele sale, sau să își practice religia pe care el și asociații săi o preferă, sau pur și simplu să își ocupe zilele sau ceasurile într-un mod care este cât mai compatibil cu închinațiile sau capriciile sale.

Pe scurt, contrastul este între autonomia politică și libertatea individuală. Este evident că Benjamin Constant preferă libertatea modernă în favoarea predecesoarei ei antice. Totuși, se trece cu vederea câteodată faptul că gânditorul include un element de autoguvernare colectivă în concepția modernă: „Este dreptul fiecăruia să exercite o oarecare influență asupra administrației guvernamentale, fie prin alegerea tuturor sau doar a unei părți a demnitarilor, sau prin reprezentanțe, petiții și solicitări cărora autoritățile sunt mai mult sau mai puțin obligate să le acorde atenție”. El suține că acest tip de reprezentare este o dezvoltare modernă numită așa de fericita noastră revoluție – o numesc fericită, în ciuda exceselor ei, deoarece îmi concentrez atenția asupra rezultatelor sale – ca să ne bucurăm de binefacerile guvernării reprezentative. Este curios și interesant de aflat de ce această formă de guvernământ, singura sub adăpostul căreia putem găsi ceva libertate și pace astăzi, a fost total necunoscută pentru națiunile libere ale antichității. 

Aș dori să discut o obiecție la „concepția modernă” a lui Constant, pe care istoricul intelectual Quentin Skinner și filosoful Philip Pettit o ridică. Obiecția are de-a face cu asumarea concepției moderne ca scop normativ. Dacă este corectă din punct de vedere istoric, relatarea lui Constant cu privire la credințele anticilor și modernilor reprezintă o problemă separată, care nu va fi abordată aici. Obiecția este că ne-am putea imagina un monarh absolut care crede în „libertatea modernă” și își lasă supușii liberi, să își conducă viața după cum își doresc. Însă chiar dacă ar face asta, continuă Skinner și Pettit, oamenii din statul său nu ar fi liberi într-un sens pe care noi l-am accepta ca adecvat. Monarhul ar fi liber să se răzgândească și să impună mai multe restricții asupra supușilor săi. Aceștia la rândul lor ar fi conștienți de acest lucru și ar avea grijă să evite să-l jignească.

S-ar putea să obiectați că Benjamin Constant s-a aplecat deja asupra acestui aspect prin construirea unei condiții a reprezentării în concepția sa despre libertatea modernă, dar este ușor să dăm un contraargument. Eliminăm pur și simplu condiția de reprezentare și luăm obiecția Skinner-Pettit drept ceea ce rămâne din „libertatea modernă”. Obiecția, luată în acest mod, nu este un argument slab, al omului de paie.

Au existat teoreticieni care au spus că oamenii care trăiesc sub un monarh absolut care îi lasă în pace în viața lor de zi cu zi au toată libertatea de care au nevoie. Istoricul Annelien de Dijn, în cartea sa Freedom: An Unruly History (Harvard, 2020), dă drept exemplu un eseu publicat în 1784 de filosoful prusac Johann Augustus Eberhard (fenomenalist care se revendică de la Locke, critic al lui Kant – n.tr.).

Eberhard „a susținut că libertatea politică și civilă nu erau doar diferite una de cealaltă, ci adesea aflate în legătură de inversă proporționalitate. Experiența ne-a arătat că atunci când un popor se bucură de mai multă libertate politică, va avea mai puțină libertate civilă, în timp ce un popor care trăia sub absolutismul monarhic avea adesea o libertate civilă sporită. În Confederația Elvețiană oamenii se bucurau de mai puțină libertate a gândirii decât într-o monarhie absolutistă, precum Prusia lui Frederic cel Mare”. (De Dijn, pp. 232-233).

Skinner și Pettit spun că, pentru a răspunde la obiecția lor, trebuie să includem în accepțiunea noțiunii de libertate faptul că oamenii dintr-o societate stabilesc regulile după care trăiesc. Dacă fac asta, libertatea lor nu depinde de voința unui conducător absolut.

Skinner și Pettit au dreptate că, dacă oamenii se bucură de libertatea civilă sub un monarh absolut, atunci libertatea lor are un temei slab. Ei sunt asemenea unor „sclavi fericiți” al căror stăpân îi lasă liberi să facă ceea ce vor, dar care nu i-a emancipat. Din nefericire, propria lor soluție la problema pe care o ridică este de asemenea nesatisfăcătoare. Dacă oamenii stabilesc în mod colectiv regulile (normele) după care trăiesc, atunci această metodă lasă fiecare individ la mila colectivității (majorității, mulțimii). Libertatea ta civilă nu este garantată: un monarh absolut nu îți poate lua (confisca) proprietatea privată, dar societatea înțeleasă ca un organism colectiv poate face acest lucru.

Skinner și Pettit nu ar fi prea preocupați de această nemulțumire îndreptată împotriva lor, pentru că pentru ei libertatea colectivă sau „republicană” pe care o preferă excede de departe în importanță libertatea individuală.

Însă aceia dintre noi care îi urmăm pe Mises și Rothbard nu vom fi de acord.

Articol original: Freedom vs. the Collective