Maria Hulber. 5 motive pentru a (re)citi ,,Drumul Damascului. Spovedania unui fost torționar” de Doina Jela

1. Recent, la Editura Corint a apărut cea de-a treia ediție, revizuită și adăugită a unei cărți de o importanță vitală într-un viitor proces al crimelor comunismului și al sistemului represiv în ansamblul său: Drumul Damascului. Spovedania unui fost torționar de Doina Jela. Un proces care, din păcate, nu a avut loc în România în ultimii 30 de ani… Et pour cause, numărul noii ediții nu mi se pare deloc întâmplător, laborioasa pregătire a volumului divulgând dorința autoarei – exprimată de altfel cu limpezime și în cuvântul-înainte al cărții – de a repune în ordine sensul său inițial, deturnat de viziunea artistică a lui Lucian Pintilie din filmul realizat după publicarea stupefiantelor dezvăluiri ale lui Franț Țandără. Altfel spus, este necesară o reluare a lecturii în lumina realității crude și nude, care bate filmul prin imaginile fruste ale vieții, iar cititorul este îndemnat să o perceapă atent, la firul ierbii, fără a răscoli printre suprastraturi de inexistente semnificații alternative.

2. Cartea are valoarea unui document cutremurător despre întreaga tipologie umană angajată în mecanismele represiunii, așa cum este aceasta cunoscută din interior. Chiar dacă mărturia lui Franț Țandără a rămas până acum singulară, experiența lui (incluzând în aria acestui cuvânt toate contextele istorice la care a fost participant sau martor) nu este însă și unică. El e doar una dintre miile de cozi de topor, dintre numeroasele unelte rudimentare, lipsite de educație, labile psihologic  și cu o afectivitate atrofiată, prin care ,,industriașii crimei”, cum inspirat îi numește Doina Jela pe adevărații arhitecți ai terorii, regizau până în cele mai fine detalii înlăturarea oponenților politici, consolidându-și puterea prin răspândirea fricii și prin abuzuri incalificabile. Pentru prima dată, un asemenea document se poate constitui drept un rechizitoriu cu efect juridic, în măsura în care face vizibile toate firele, relațiile, sordida viermuială din brațele lungi ale caracatiței ce duceau spre vârfurile puterii comuniste. Adevărații vinovați nu mai sunt doar niște eminențe cenușii, orchestrând din umbră și anonim spectacolul terorii, ci capătă chip și nume, cu un discurs bine articulat pe instigarea la rău: Alexandru Drăghici,  Alexandru Nicolschi, Teohari Georgescu, Pavel Ștefan etc. În plus, se disting bine fizionomiile de la bază, reunite într-un portret colectiv, un fel de tipar comportamental al torționarului: criminal, violent, sanguinar, șmecher, compromis, deci vulnerabil la orice formă de manipulare.

3. Tot pentru prima dată într-o mărturisire subiectivă (dar verificată ulterior prin confruntarea cu documentele de arhivă), se dezvăluie întregul mecanism al minciunii, țesut cu abilitate și îmbâcsit apoi cu alte și alte mistificări ale realității. E semnificativă observația că anii de activitate torționară ai lui Franț Țandără au coincis cu perioada extinderii sistemului concentraționar românesc, demers de amploare în siajul căruia s-a produs o administrare greoaie și inabilă a arhivelor de către fosta Securitate. Lipsa de organizare și întocmirea haotică a dosarelor nu au fost posibile doar din prostie și neglijență, ori din supraaglomerarea condamnărilor administrative la Canalul Dunăre – Marea Neagră, ci mai ales din intenția ocultării cu premeditare a evenimentelor, cu efect de lungă durată chiar asupra scrierii istoriei. Franț Țandără confirmă toate aceste constatări, iar detaliile sunt înfiorătoare: lipsa unei statistici a victimelor din lagărele de muncă, bătăile aplicate deținuților politici, crearea unor condiții precare de existență și de muncă extenuantă, în scopul exterminării. Este singura mărturie în care se recunoaște recursul la tortură în spitalele psihiatrice, administrată până la aducerea deținuților politici în pragul nebuniei. Deși sincopele tind să le ocolească, pasajele asupra cărora se tace trimit la documentele ce întregesc volumul, iar lectura acestui metatext completează și confirmă tabloul de ansamblu al sumbrei lumi carcerale.

4. Drumul Damascului… nu este o confesiune obișnuită, căci mărturisitorul simte nevoia unui interlocutor care să-l asculte, să-l înțeleagă, să-l judece, să-i anime speranța salvării din ,,iadul pe care el însuși și l-a creat”. Crește apoi asemenea unui interviu-fluviu, prefațat de mărturisirea in nuce, zvâcnită, neîntreruptă a lui Franț Țandără, înregistrată inițial de Fronea Bădulescu. Când toate jaloanele sunt depășite și blocajele se dislocă, capătă tot mai mult conturul unei cărți despre trezire și căință, despre nevoia de iertare și ispășire. E spovedania unui om singur (împotriva curentului, împotriva celorlalți ca el ce refuză să i se alăture), a celui ce vrea să fie judecat pentru faptele sale aici, în lumea aceasta, într-un proces al comunismului în care să fie inculpați toți cei implicați, deopotrivă pionii și păpușarii politici. Înțelege perfect dimensiunea răului săvârșit de el și de ,,oameni ca el, care au mers până la capăt în rău”. Adevărul său rostit se aude parcă lătrat, bolovănos, cu asperități și divagații. Eludează ororile, e incapabil să le reproducă, le ocolește oarecum dezordonat și instinctiv, iar inomabilul se rostogolește cu imensă dificultate. Apar inevitabil multe noduri pe care Doina Jela le descâlcește cu răbdare, netezind ritmul mărturisirii despre această neașteptată formă de metanoia.

5. Poate că cel mai important motiv ține de contextul cu totul special al confesiunii-interviu, ce pune în față două tipuri diferite de conștiință. Nu se poate nega că tot un soi de conștiință, expiatoare, îl îndeamnă pe Franț Țandără să pornească pe acest drum de unul singur, răvășindu-și trecutul pentru a-l pune apoi pe masa întregii lumi asemenea unei cărți deschise. E vorba însă de o conștiință minată, zdruncinată de ororile comise, de la paricid (asemenea unui Absalom cu mințile pierdute care-și duce planul la bun sfârșit) până la crimele și nenorocirile comise la Canal, în penitenciare ori la Spitalul nr. 9. De cealaltă parte îi regăsim pe interlocutorii săi, Doina Jela și Fronea Bădulescu, președintele de atunci al Asociației Foștilor Deținuți Politici din București, el însuși o victimă a brutelor inumane în anii de detenție politică. Deci, nu doar două tipuri de conștiință, ci și ciocnirea a două perspective diferite. Nicăieri nu aduc memoriile carcerale informații despre fața nevăzută a universului concentraționar, pentru că aceasta, situată de cealaltă parte a baricadei, avea codurile ei secrete: nume și biografii, roluri bine strunite în descendență ierarhică. Răzbăteau doar fizionomiile lombroziene, poreclele ori notorietatea lugubră a unor torționari. Mărturia lui Franț Țandără are, așadar, efectul unei lentile panoramice asupra lumii prin care a trecut, mai ales în primul deceniu al perioadei postbelice, iar lectura sa devine de neocolit pentru cei ce doresc să înțeleagă cum s-au instituit generalizarea terorii și transformarea țării într-o imensă închisoare.

Doina Jela, Drumul Damascului. Spovedania unui fost torționar, Prefață de Mircea Mihăieș, Ediția a III-a, revizuită și adăugită, Editura Corint Books, București, 2019

notă: un fragment din această carte poate fi citit aici!