Marian Hrișcă. Am mai întâlnit situația de astăzi în basme

Am mai întâlnit situația aceasta în basmele cu Păcală și Zmeul, când pariul era cine scoate câte un copac din rădăcini, să-l ducă acasă pe umeri. Zmeul înșfacă doi, îi pune pe umeri și zice: hai, să te văd.
Păcală nu se descurajează, duce mâna la cap, începe să măsoare, calculează, se încruntă. Apoi se apucă să lege copacii între ei.
Zmeul își pierde răbdarea:
-Te apuci, o dată?
Păcală:
-He he, să scoți doi copaci din rădăcini și să-i ții pe umăr e mult sub puterile mele, să-ți arăt eu cum se face: îi leg pe toți și când trag o dată de capăt, duc acasă pădurea întreagă, dintr-o lovitură.

Atunci, zmeul, cutremurat de ispravă, a zis în sinea lui:
-Decât să mă fac de rușine în fața pricăjitului ăstuia mai bine mă dau bătut dinainte, nebunul de Iohannis sigur are un plan bine stabilit pe puncte prin care să ne învingă de tot, pe toți, și definitiv. Chiar dacă i-am tăiat puterile și l-am lăsat doar în costum și cravată, sigur e ceva ce ne scapă. Sigur are ceva în pantofi, cu care să ne cucerească.

Sincer să fiu, nu știu dacă Păcală este personajul. Este posibil să-l fi încurcat cu Tândală. Ori cu Dănilă Prepeleac.

De ceva tot sunt sigur: pe zmeu n-aveam cum să-l încurc.
Zmeul este forma absolută, perfectă, nelimitată în puteri.

Păcală este opusul: contur întrerupt, consistență moale, de burete îmbibat în orice, lipsa unor repere prin care să evalueze situațiile mortale. Lipsă cap.
Are un singur atribut: nu produce rău intenționat. Aceasta e singura lui parte bună: Păcală a fost scris genetic să nu facă rău în mod voit.
Dacă te întâlnești cu Păcală pe stradă, îți zici, un om bun, să-l lăsăm să se dea cu capul de toți pereții, nu-l duce devla, dar nu e treaba noastră, nu reprezintă un pericol pentru nimeni. E de bine.

Când îl vezi în luptă cu zmeul, însă, situația se schimbă, prin faptul că ții inconștient cu Păcală. E firesc să opui, involuntar, răului absolut, un minim de bine pe care-l cunoști.
Chiar dacă ești extrem de lucid, când viața însăși depinde de rezultatul luptei, psihic, cu toate resursele mecanismului de conservare, ții cu Păcală. Îi atribui lui Pacală forțe incredibile, pe care, dacă l-ai fi găsit pe stradă, nici prin gând nu ți-ar fi trecut să i le asociezi.

Și orice mișcare a lui Păcală îți produce bucurie.
Antieroul, băiatul neîndemânatic de care se împiedică zmeul, simpatic prin naivitate, cum îl denumesc criticii vremii.

Știți de ce-i zice Păcală: pentru că irosește mijloacele, se miră tot timpul, se prinde în lupte fără să le știe rostul, riscă cu inconștiență toate valorile din lume, nu se sperie de nimic, nici de pierderea propriei vieți.

Vă întrebați, poate, care este rostul lui Păcală pe lume?
Satisfacția fiecărei zile de viață, fără rost.
Acesta este. Bucuria traiului zilnic ori de capul lui, ori că este pus față în față cu zmeul.

Și știți care este frumusețea? Că supraviețuiește de fiecare dată. Iar cititorii îl apreciază. Se bucură pentru el. Râd după ce închid cartea.

Da, acesta este rostul lui Păcală în povestire: să câștige inexplicabil, comicăros, orice confruntare cu orice fel de putere.

Care este rostul purtătorul de cuvânt, asta chiar nu știu să vă spun.