Marian Hrișcă. Astăzi, Constantin Rădulescu Motru și Friedrich Nietzsche.

CONTRIBUTOR

Metafizica este acea știință în care adevărurile, aceleași și aceleași, se modelează, se rearanjează într-o perpetuă înfățișare nouă, unitară.

Filosofia este instrumentul critic cel mai înalt de pătrundere în metafizică, care trage după sine lumea și o analizează cu mintea, cu psihicul, cu conștiința.

“Personalismul energetic” se întrupează din adevăruri și din extensia în plan uman a legilor care produc adevărurile.

Vocația – capacitatea unei ființe umane de a stăpâni procesul de cunoaștere prin intuiție, prin rațiune, prin experiment și de a direcționa energia către rezultate, către fundamentarea unei culturi.

Filozofia, din nou: singurul spațiu unde ființa umană este în centrul universului. În niciun alt tărâm, pe niciun alt continent- religios, artistic și științific – omul nu are întâietate. Este periferia, partea exterioară. Doar în spațiul filosofic omul este mijlocul și capătul. Este tot.

“Un om cu o cultură filosofică este presupus a fi înzestrat cu spirit critic în judecată și, în același timp, stăpân peste hotărârile voinței.” Constantin Rădulescu Motru

O frază în jurul căreia se rotesc filosofii lumii.

Lăsăm “spirtul critic” în voia minților strașnice și propun să luăm la rost ultimul aspect: “stăpân peste hotărârile voinței”.

Materia din care este formată viața are principii de funcționare și de autoreglare. Fie că sunt controlate într-o manieră activă, divină, fie că sunt implantate de la început în codurile vieții, ele sunt o certitudine. Aceste principii sunt expresia unor forțe ce ni se relevă ca o concluzie sub două aspecte: sunt insurmontabile, sunt vitale vieții. Pot fi supuse relativității, bineînțeles, dar nici nu putem spune că n-au relevanță.
Metoda cea mai la îndemână de a le testa soliditatea este devierea, experimentul în afara acestor legi. Și cine o cuprinde la modul absolut pământesc pe deviere ? Viciul. Sau păcatul. Sau slăbiciunea. Sau violența, ca recul al punerii în scenă a precedentelor. Violența nu este o metodă de analiză a devierii, un fapt în sine, cum este viciul, ci un reziduu al acestuia. Dar violența este tot o deviere, un salt din normalitate. Un recul al faptei săvârșite în afara legilor.

Nu descriem viciul dpdv al materiei din care este format, îi lăsăm acest drept religiei, care o face cu o mare dexteritate.

Îl putem, însă, descrie în consecințe. Viciul crează o energie nealimentată, nesusținută de legile vieții, care supune structurile materiale unor tensiuni cu potențial distructiv. Dacă n-ar fi așa, viciul ar produce noi legi care le-ar anula pe cele existente, le-ar răsturna și ar creea o cu totul altă materie. Sau, dacă ar fi posibil, în starea intermediară, ar menține funcționale două lumi vii aflate într-o contradicție structurală și ar dinamiza procesele.
Cum ar putea aceste adevăruri metafizice, lege și deviere, dacă ar avea aceeași forță de supraviețuire, să servească unui scop unitar, metafizica nu poate explica. Nici știința.
Religia poate.
Deci legea este viață, viciul este deviere către moarte.

Cum mai poate fi explicat viciul ca necesitate? Este mijloc de reglare și de regenerare a materiei vii printr-o apoptoză a celui nefolositor. Nu servești legilor vieții, ești programat să fii distrus.
În fapt, filosofia celui “stăpân peste hotărârile voinței” nu este una morală, este filosofia prezervării vieții prin înțelegerea legilor acesteia.
Acesta a fost Constantin Rădulescu Motru.

Friedrich Nietzsche
Susține aceleași chestii, însă exercițiul minții lui este atât de complex, că trebuie să citești și să recitești, să-l poți înțelege fără să pierzi din frumusețe.

Dacă Constantin Rădulescu Motru găsește locul ființei umane în centrul filosofiei, Nietzsche spune: chiar și cei mai critici filosofi, “ăștia buni”, și-au transformat teoriile în pături cu care-și acoperă convingerile. La orice filosof, oricât ar fi de puternic în a se depărta de sine, există o etapă numită “adventavit asinus pulcher et fortissimus”, cum ar veni: momentul măgarului frumos și puternic.

Iar exemplul dat este suficient de relevant să nu-l poți contrazice.
Epicur îi numea pe platonicieni dionysokolakes, lingușitori ai lui Dionysios, “anexe ale tiranului și lingăi”, dar sensul era și de “comedianți lipsiți de autenticitate”.

Epicur a fost un mare filozof moralist. Unul care încuraja plăcerile sufletului compuse din lipsa oricărei perturbări: ataraxia, starea de echilibru perfect, de imponderabilitate a sufletului în afara influențelor fizice.
Concluzia trasă de Nietzsche este următoarea: dacă “ăsta” și-a întemeiat toată opera pe baza ranchiunii pe care i-o purta lui Platon? Dacă s-a retras  în grădină și a scris cărțile doar ca să-și ascundă între rânduri ura față de Platon?
Ne-a luat câteva sute de ani să înțelegem și să-l privim pe Epicur cum se cade.
Ce spuneți? Am dreptate când susțin că adevărul ar trebui să fie numai în afara moralei? Dincolo de bine și de rău?

Acesta este Nietzsche, oricât l-ai disprețui, ceva te forțează să-i dai dreptate.

Mai mult, Nietzsche a distrus și a demontat sistemele filosofice din lume. Așa susține și Cioran: după Nietzsche nu mai poți scrie consistent, riști să pari ridicol.

Eu cred că este nedrept să-l percepem în felul acesta.
În opinia mea, Nietzsche n-a fost acel filosof al nimicului, al anulării. Când s-a apucat de o treabă, de o analiză, a avut in vedere multitudinea aspectelor vieții. N-a lăsat nimic necercetat. Nietzsche este exact personalitatea energetică a lui Constantin Rădulescu Motru, un amplificator violent al legilor și al deviaților lor. Un monstru al cărui creier, dacă n-ar fi avut valoare, n-ar fi supraviețuit. O capacitate care i-a atras pe gânditori în spațiul lui metafizic și i-a urât echidistant.
(Papini îl ia peste picior în Amurgul Filozofilor, putem să ne obișnuim, Giovanni Papini este un mare scriitor.)

Așa începe Dincolo de bine și de rău:
“Dacă presupunem că Adevărul este o femeie, nu-i oare întemeiată bănuiala că toţi filozofii, în măsura în care au fost dogmatici, s-au priceput prea puţin la femei? Că gravitatea înspăimântătoare şi insistenţa neîndemânatică pe care au manifestat-o până acum în urmărirea Adevărului au fost mijloace stângace şi necuviincioase de a cuceri o femeie?”

La urma urmei, de ce toate cele de mai sus? Sunt cuvinte alăturate care nu folosesc nimănui.
Dintr-un singur motiv: materia umană, neumană, cea vie, nevie, toate cele știute și neștiute sunt ce o complexitate extraordinară. Orice încercare de a le cuprinde, care nu îndeplinește niște minime standarde, care nu ține seama de opiniile marilor gânditori este ridicolă, ieftină, risipă de scris și nu folosește nimănui.
Lipsa talentului – și mai și.
E bine să știm unde ne situăm. Să nu mințim în aprecieri.

Din acest motiv. Ar mai fi unul: cel al exhibiției și al degringoladei narcisiace. Dar, de despre acesta, într-un alt episod.