Marian Hrișcă. Capul Meduzei a fost dintotdeauna aici

Dacă aruncăm o privire filosofică asupra filosofiei, omului normal filosofia nu-i folosește la nimic.

Cum să nu folosească la nimic?
Dialectica este exemplul cel mai la îndemână. Dar nu pe dialectică o vom exemplifica în rândurile următoare.

Mai trebuie făcută o precizare: porcărioarele cu iubirea, cu motivația, cu trăirea, cu viața, cu ce este omul și lupul și cum timpul ne este dușman sunt varianta vulgară, gunoieră, ieftină, redusă, a conceptelor marilor filosofi, care au creat curente de mare valoare de-a lungul istoriei, transformate la timpul lor în stiluri de viață.

Conceptele marilor filosofi mai au ceva, pe lângă funcția de adevăr peren: au rafinament și eleganță.
Una e să citești și să pătrunzi în perspectiva lui Cioran despre îngeri și alta e să citești porcăriile senzoriale, fantasmagorice ale inițiaților zilei.

Este bine să amintim de fiecare dată că orice citat, orice idee teribilă a gânditorilor moderni de astăzi sunt doar înșiruiri vulgare de cuvinte care parazitează conceptele marilor filosofi.

Totul pleacă de la falsa și daunătoarea impresie că lumea modernă a devenit atât de evoluată încât nu mai are nimic în comun cu conceptele filosofice. Așa am ajuns de deștepți, că nu ne mai trebuie nimic din trecut. Așa a venit un moment inspirațional că nu ne mai putem abține deloc să fim creativi.

Exemplul de mare utilitate a filosofiei în viața modernă, care să ne ajute să supraviețuim, care să ne ajute să ne desăvârșim personalitatea, dar mai ales să înțelegem și să învingem barierele de rezistență pe care personalitățile celorlalți o ridică permanent în jurul nostru are două puncte de înțelegere:

1. mitul Meduzei din Legendele Olimpului
și
2. teoria existențialismului, a lui Jean Paul Sartre.

Se știe, Meduza, un monstru creat dintr-o femeie frumoasă de către Atena din dorința perversă de răzbunare transforma în piatră pe oricine întâlnea cu privirea.
A ucis-o Perseu, i-a tăiat capul și când i l-a îndreptat către corpul neînsuflețit acesta s-a pietrificat. Atât de puternic a fost efectul.

JP Sartre spune că privirea omului normal are același efect. Plăcerea umană de a privi, pe lângă rolul de culegător de informații cu scop multiplu mai are încă unul și, anume, cel de dominare. Un privitor, în momentul când își aruncă ochii pe un peisaj îl determină pe acel peisaj să-și piardă din indentitate, din conștiință, fiind prelucrat subtil de privitor, care își face o imagine proprie, dominatoare.

Dacă în timpul privitului apare în cadru o ființă umană care își ridică privirea către privitor, efectul acesteia pentru privitor e de împietrire. Privitorul devine obiect de studiu, își pierde individualitatea, i se diminuează conștiința, este blocat să mai observe peisajul, mai pe scurt, se pietrifică.
Cel care te surprinde cu privirea în momentul în care tu contempli un peisaj îți blochează pe loc contemplarea, îți anulează gândul, îți strecoară în cap ideea că conștiința ta este relativă, subiectivă, nu mai ești ceea ce crezi, ci ceea ce crede privitorul despre tine. Devii un obiect de analiză, cu gândurile imobilizate. Prin privire.
Ochii îndreptați către tine îți pietrifică gândurile. Ca în cazul Meduzei.

Bineînțeles că observăm zilnic acest fapt, bineînțeles că ne lovim zilnic de agresiunea ochilor și a urechilor celorlalți, zilnic ne răscolim că vrem intimitate, că vrem protecție, că nu vrem să fim supravegheați și ascultați. Zilnic ni se spune că cea mai mare teamă este aceea de a vorbi în public. Inexplicabil.
Și o ținem așa într-un zumzet confuz de păreri și citate vulgare.

Cel care a scris Dr Jivago continuă ideea lui JP Sartre – conștiința unui om este bună atât timp cât se proiectează înainte ca farurile unei locomotive care să-i lumineze calea, dacă îi blochezi unei ființe umane proiecția conștiinței spre exterior și i-o îndrepți asupra lui, acea ființă devine paralizată, oarbă. Va fi aruncată în întuneric.

Concluzia este următoarea, am descris-o mai sus, dar trebuie rezumată, pentru claritate: modalitatea prin care extragem informațiile din mediul înconjurator, mai ales pe cale vizuală, ne ajută să avem imaginea proprie despre lume, oferindu-ne libertatea să fim creativi în toate felurile posibile și ne satisface dorința de dominare, care ne este inscripționată în gene, oferindu-ne accesul la posibilitate.
Când cineva ne observă, când perechile de ochi se opresc asupra noastră, toate acestea se estompează, proiecția conștiinței spre exterior ne este blocată, accesul la posibilitate se reduce, iar posibilitatea se transformă în probabilitate.

Exprimat vulgar: în fiecare dintre noi sunt doi lupi. Unul bun și unul rău.

Descris cu mare rafinament de Boris Pasternak:
“Conștiința e o otravă, un mijloc de autointoxicare pentru subiectul care face într-adevăr apel la ea. Ea e lumina care iradiază în afară, ea ne luminează drumul ca să nu ne împiedicăm. Ea e farul care arde înaintea locomotivei. Întorcându-i lumina spre înăuntru, provocăm o catastrofă.”