Marian Hrișcă. Ce este primăvara, domnule Teodoreanu?

Primăvara este efectul de pompă prin care atriile își deschid inima în fața ventriculilor și îi încarcă până la refuz cu sângele vieții, iar aceștia duc mai departe vârtejul de senzații la cap, ultima stație înainte să fie distribuite în toată lumea.
Primăvara este spațiul în care numai două categorii sociale își găsesc fericirea în mod dovedit: oamenii de știință și creatorii de artă.
Asta-i primăvara, domnule Teodoreanu, un fenomen care plutește prin aer în căutarea celor pregătiți. În lume sunt doar două căi de cunoașterea, de inserare în primăvară: calea admirației simple a vieții și calea transformării ei, a modificării în scop de satisfacere narcisiac. Este calea omului de știință și calea artistului.

A treia cale n-o s-o găsiți în veci.

Calea omului de știință este cea a admirației necondiționate, a observației pline de bucurie, necontaminate de rațiunea epuizată în încercările de a descoperi lumea. Omul de știință trăiește primăvara fără să caute în ea reciprocitatea, fără să aștepte ca natura să i se închine ca o recunoaștere a valorii acestuia. Descoperirile omului de știință, adevărurile universale create îi sunt suficiente și-i permit o contemplare degajată, plină, neinfluențată de ego.
Aceasta-i calea omului de știință.

Să vedem calea creatorului de artă.

Dacă în cazul omului de știință poți să faci o delimitare între om și operă, în cazul artistului, opera este parte din el. În cazul celor care fac artă, calea către primăvară trece prin inima și prin creierul omului de artă, prin ego-ul lui, prin tot ce ține de admirație și autoadmirație. Ca artist, nu poți trăi primăvara fără ca cei din jur să lase toate treburile deoparte, să renunțe  chiar la ei înșiși și să te venereze împreună și la un loc cu opera. Primăvara artistului este locul unde nu se face economie de superlative. Pleonasmul, hiperbola, metafora, epitetul –  îngrămădite, supraadăugate, ele formează primăvara artiștilor.

Asta-i primăvara, domnule Teodoreanu, în cazul creatorului de artă!
Nu încape modestie în viața lui! Iar dacă încape, face parte din scenariul virtuții care crește valoarea. Modestia exagerată e vanitate, e strigătul disperat către lume: sunt aici, sunt artist, în lipsa oricărei aprecieri fac apel la virtutea modestiei, să-mi întindeți mâna prin care să revărsați laudele!

Când Bertrand Russell spune că fericirea este numai la îndemâna oamenilor de știință și a artiștilor, el n-o restrânge, nu face din ea un dar acesibil zeilor, ci de fapt ne arată căile de îndeplinire a ei.

Uităm de artiști, uităm de oamenii de știință. Uităm pentru moment de primăvară.

Ne oprim doar la cele două căi prin care se poate ajunge la fericire: admirația exterioară sinceră și narcisismul disimulat în tot ce mișcă.

Ca fiecare cale spre o destinație, ca oricare drum cu două capete și aici găsim demoni, semizei cărora trebuie să le plătim un preț. Ei sunt: Conștiința, Teama și Sinele. Cei trei demoni așezați pe calea fericirii, cu derivatele lor: binele și răul, descifrate de Conștiință, angoasele implantate în sistemul limbic, provenite din subconștient, care produc Teama și imaginea rațională a ceea ce reprezinți în raport cu valorile umane validate- Sinele.
Acestea sunt condițiile esențiale de îndeplinire a fericirii: Conștiința, Teama și Sinele. Ele alcătuiesc un Triunghi al Neputinței în fața căruia i se înclină orice încercare umană de a le depăși, evita.
În afara lui, starea de fericire este exclusă.

Deci, ce este primăvara, domnule Teodoreanu?

Este o stare, o destinație, poate fi chiar un concept format din două căi și trei condiții, în afara cărora viața își pierde din conținut.
Este ceva atât de complex, încât ai putea spune că șansele de atingere a ei sunt îndeplinite doar de câteva ori în viață.

Oare aceasta să fie primăvara, domnule Teodoreanu?

“Nuuu, domnule Teodoreanu! Să-ți spun eu ce-i primăvara. Acum patruzeci de ani eram un imbecil genial și superb.[…]
Dialogam cu voce tare cu Dumnezeu și cu Satan și polemizam gesticulând cu Spinoza. Somnul mă ofensa. Nu-l puteam accepta. Și când venea întâia noapte de primăvară, ieșeam pe pragul magherniței și crezi că eram umilit că afară e primăvară și ghetele mi-s rupte și pantalonii peticiți? Nu, domnule Teodoreanu. Eram fericit. Îmi spuneam: Aștepți o fată. Te iubește. O iubești. Versurile lumii sunt covor pentru pașii ei. “Atât de fragedă te-asemeni/ Cu floarea albă de cireș…” Nu așteptam pe nimeni, domnule Teodoreanu. Dar dragostea era pe pragul vârstei mele, prezentă, imensă, feerică. Toate fetele lumii puteau să vie, toate mă așteptau. Asta-i primăvara: Să fii calic, să fii flămând, să nu te știe nimeni și tu în loc să suferi, acrindu-te, să stai pe pragul unei case de mahala și să te simți împăratul dragostei…
Asta-i primăvara, domnule Teodoreanu!”
Masa umbrelor, Ionel Teodoreanu