Marian Hrișcă. Cui folosește?

Mi-e drag profesorul Adrian Papahagi.
Îi apreciez modul de gândire, conținutul minții, estetica scrisului. Din fericire, dincolo de apreciere, sunt de acord și cu îndemnurile pe care le trimite din când în când către popor.
Spun din fericire, pentru că dacă n-aș fi fost de acord, mi-ar fi foarte greu să-l contrazic.
Am citit câteva cărți, câteva, și știți cum se spune, să te ferești de prostul care a citit o carte sau mai mult de o carte, că e în stare să răpună pe oricine în cale. Chiar și așa, mi-ar fi greu să-l contrazic.
Mai mult, n-aș putea să-l jignesc, să-l înjur, să-l depreciez mișelește, pentru că niciodată de când îl citesc n-am simțit că mă obligă violento-isteric să fac ceva. Niciodată n-am avut senzația că mă forțează să o iau pe o cale. Care o fi.
De fiecare dată am primit din scrierile profesorului Adrian Papahagi idei susținute, explicații de valoare, repere pe calea căutărilor.

Stergerea unei autorități din spațiul polemicii, blocarea unui specialist complex, în plină dezbatere, este un gest mișelesc.
Care, paradoxal, le va dăuna și celor care l-au eliminat, în egală măsură. Nu în rezultatul imediat al referendumului, dar în antrenamentul, în punerea la cale a umflăturii din prelungirea gâtului care se numește uneori cap.
În viața fiecăruia vine o vreme a deciziilor grele, inevitabil, sau, mai pe românește, momentul acela când fiecare pasăre pe limba ei piere, eh, în momentul acela, în singurătatea pierzaniei, atunci se clarifică situațiunea.
Atunci, fiecare își va fi dorit un fundament al deciziei, un suport care să țină. Să ducă undeva. Și-ar fi dorit ca cineva să-l asigure, cu cele mai bune argumente din lume, că drumul pe care și-l dorește este potrivit.

Este extraordinar de vizibil din orice punct al cerului și din mijlocul galaxiei cum românul merge de fiecare dată pe marginea prăpastiei, se aruncă în cap, crapă, apoi se plânge sfinților că n-a avut nimeni grijă de el.

Dacă vă doriți să găsiți o exemplificare a mitului eternei reîntoarceri, descris de Nietzsche, acea absolutizare a oricărui gest uman, prin încercări repetate, la români o veți găsi. Doar românii sunt capabili să descopere două sute de căi diverse către același dezastru. O mie. Cateva sute de mii. În timp extrem de scurt.
Dacă ar fi să scrie cineva o istorie a celor 100 de ani de la Unire, acesta ar trebui să fie titlul: O sută de ani de căi diferite către dezastru.

Nu e de mirare, știu, de ce mai amintesc? Doar am fost cu toții aici.

Probabil pentru cei care sunt de altă părere.