Marian Hrișcă. Din ce sunt alcătuiți deținătorii răspunsurilor?

Este o cale prin care poți să găsești materia răspunsurilor la toate problemele omenirii.
Nu și modalitatea de rezolvare a lor.
Dar poți prin această cale să le identifici natura, să știi din ce părți sunt compuse. Să afli ce material le alcătuiește și să anticipezi cum vor arăta.

Cred că în filosofie este cel mai potrivit loc unde să le găsești. Pe răspunsuri.

Modalitatea este simplă, în principiu: identifici substanța părților implicate prin evaluarea a ceea ce este nelipsit, constant, repetitiv, în absolut toate situațiile, în primul rând, apoi, în al doilea rând, a ceea ce este variabil.

Constante în natura, în materia din care este concepută principala formă de viață, adică subiectul uman, sunt: conștiința, teama și sinele. Aceste trei noțiuni ireductibile alcătuiesc un triunghi constant pe care putem să-l numim triunghi al neputinței, aflat în centrul tuturor interacțiunilor și al problemelor pământului.
Cei trei constituienți esențiali ai omului: conștiința, teama și sinele sunt generatorii diversității vieții, am putea spune că de la instinct până la dobândirea capacității de relaționare cu Divinitatea orice stare e urmarea unor combinații între cele trei noțiuni.

Automat identificăm ce este variabil, ce poate sau nu să fie adaugat celor trei. Surprinzător, libertatea, viața și iubirea nu sunt printre valorile constante din alcătuirea unui om. Ele sunt doar combinații de conștiință, sine și teamă. Sau efecte.
ADN-ul uman conține trei axe formate din: conștiință, teamă și sine, ale căror spirale dau naștere neputinței, mai precis, acelei stări de care te lovești în orice act uman.
Încă ceva, cele trei axe sunt înconjurate în permanență de o membrană de senzații subiective, care nu permite observatorilor să identifice cât din ele este implicat într-un proces.

Cel mai bun exemplu de alergare prin moalele inconstantului, al nesemnificativului, este Eminescu.

Complexitatea observației, măreția analizei și frumusețea exprimării la Eminescu sunt geniale numai într-o limită îngustă, care nu depășește membrana din jurul celor trei constante. Ce ne induce în eroare să spunem că a fost singurul geniu al nostru (o exprimare exagerată nu prin adăugarea superlativului de unicat unei noțiuni absolute, ci prin ignoranța care derivă din frica de explorare a structurii geniului) sunt temele abordate, lirismul și valorile compuse la care s-a raportat: timpul, iubirea și libertatea, la care se adaugă insistența de a le face nemuritoare. La aceasta se reduce tot geniul lui Eminescu, la forțarea impresiilor dincolo de neființă, la îngrămădirea ideilor instabile, a simptomelor și a efectelor acestora, într-un spațiu subiectiv, fără să țină cont de cauzele care le determină.

Da, veți spune, asta fac romanticii, irealitatea și subiectivismul e treaba lor. Și e foarte bine că e așa. Eminescu a fost un romantic. Un romantic de două ori subiectiv: o dată, pentru că n-a identificat cauzele și temele constante din viața subiecților umani și încă o dată pentru că le-a redat subiectiv. Doar al doilea subiectivism i se poate ierta, pentru că l-a făcut genial, primul, însă, nu i se poate trece cu vederea, din cauză că i-a restrâns geniul.
Eminescu este un geniu al dezamăgirii, al neputinței, al balansului între idei și concepte, ale căror cauze au fost neglijate, posibil dintr-un orgoliu care ține de nivelul jos al exploatării lor – nu se cade ca un geniu să caute prin teamă, conștiință și prin sine – posibil din dificultatea de a le reda complex în raport cu altele, de aceeași tărie.
Iubirea, cosmosul, constrângerea omului între pereții morții sunt mai demne de un geniu, prin comparație cu teama, cu sinele. Cum ar fi fost să scrie o poezie despre conștiință? Despre teamă… Un poem despre teamă și sine. Ar fi sunat ca poeziile ieftine, instinctuale, cu miros de baltă în care se descompun mormolocii, precursorii bunului gust și ai esteticului. Poeziile ca niște zbateri din coadă ale mormolocilor într-o baltă cu apă puțină, unde ceea ce ar fi trebui să țină loc de estetic este o degringoladă disperată a formelor primitive de viață, într-o apă murdară.

Este o comparație nepermisă între opera lui Eminescu și mizeriile zilei? Uite că nu este.

I se poate reproșa lui Eminescu că nu a dat importanță mizeriilor zilei. Da, i se poate reproșa. Nu în actul creației, care este ireproșabilă, dar în valoarea materiei creației.

Sinele, teama, conștiința sunt materii constante, absolute, dincolo de iubire, de libertate, de viață, asupra cărora un geniu ar fi trebuit să aibă aplecare. Sunt generatorii mizeriei umane. Cum? Prin distorsiune. Prin exagerare. Prin pervertire. Prin omiterea lor de la analiză.
Comparația ca un salt între ceea ce înseamnă geniul lui Eminescu și ceea ce ar fi putut să reprezinte este esențială în justificarea principiilor constitutive, omniprezente, din structura subiectului uman, în stadializarea și în evaluarea lor obiectivă, ca stâlpi solizi pe care să-ți sprijini opera. Senzațiile, percepțiile subiective, credințele, idealurile, iubirea, libertatea, viața sunt acceptabile ca valori ale unei opere numai în identificarea precisă a cauzelor și a materiei compozite, orice punere a lor pe versuri prin raportare la alte concepte, tot fără cunoștința cauzelor acestora, e o simplă tânguire redată în rime.
Opera lui Eminescu este o înșiruire de rapoarte între concepte variabile, temporare și realități cosmice.
I s-a spus geniu neînțeles. Geniu neînțeles sună rudimentar, reducționist, egoist, ieftin, prin atragerea lui într-o zonă concretă, ca și cum așteptările noastre ar fi ca opera lui Eminescu să ne ajute să batem cuie într-un gard, când, în fapt, opera lui este despre absența gardurilor, despre absența limitelor și a contururilor. Despre metafizică.  Opera lui Eminescu este despre metafizica simptomelor.

Sunt două feluri de genii: genii ale cauzelor, ale bolilor în sine și genii ale efectelor, ale simptomelor.
Eminescu este un geniu al simptomelor. Al dezamăgirii. Un geniu al tânguirii în afara cauzelor.

Deci, din ce este format un subiect uman? La ce poate fi el redus? La Conștiință, la Teamă și la Sine. Toate aceste trei locusuri ireductibile de pe spiralele ADN-ului uman formează un Triunghi al Neputinței predictibil pentru orice acțiune umană. Predictibil chiar și pentru moarte. Pentru ură, pentru oroare, pentru crimă.

Despre cauzele neînțelegerilor pe teme de sexualitate și Divinitate aș fi vrut să scriu și am ajuns la Eminescu. Dintr-un singur motiv: gradul de obiectivitate al dezbaterii din zilele acestea este, în lumina celor de mai sus, diminuat, pentru că fiecare își forțează impresiile dincolo de neființă, îngrămădește idei instabile, simptome și efecte într-un spațiu subiectiv, fără să țină cont de cauzele care le determină.
Exact ca Eminescu în opera lui Eminescu.

Orice dezbatere care se dorește obiectivă, indiferent de rezultate – pentru a avea un oarecare grad de relevanță în spațiul existenței pământene- trebuie să plece de la premisele că credința, iubirea, libertatea, dorințele, însăși viața sunt valori derivate sau demultiplicate din altele. Nu sunt esențiale. Nu sunt constante, nu sunt definitive.

Orice discuție relevantă trebuie să depășească linia din ce în ce mai subțire dintre normal-anormal, homo-hetero, virtute-viciu și să limiteze pe cât posibil amestecul ieftin de Divinitate, cu atributul său ireductibil – Nemurirea, și de materie umană, îngrămădită între aceleași și aceleași forme ale Neputinței.

Altfel, totul devine o amăgire. O amăgire între altele, multele.

“Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii”
M. Eminescu