Marian Hrișcă. Două versuri, scrise de Shakespeare

CONTRIBUTOR

Sonetul 146 al lui Shakespeare este la sfârșitul culegerii și a fost tradus în română superficial, probabil pentru că traducătorii români au obosit pe parcursul cărții și l-au tradus să fie acolo.
Nici lui Tomozei nu i-a reușit mare lucru. L-a tradus cum a putut.

Sonetul nu este scris alftel față de celelalte, de asta nici nu-mi explic de ce unii scriitori ai noștri l-au tradus “a la legere”.

Ultimele versuri ale sonetului sunt acestea:
“So shalt thou feed on Death, that feeds on men,
And, Death once dead, there’s no more dying then.”

Poate că simțul  artistic al traducătorilor noștri era depășit cu mult de geniul lui Shakespeare, însă de la Tomozei mă așteptam la mai multă aplecare, pentru că a fost capabil de următoarea alcătuire stilistică:

“Fiți atenți la cai,
Fiți atenți la hamuri.
Viața-i un transport de lăzi cu geamuri.”

Bogdan Hașdeu a interpretat versurile lui Shakespeare, cum era și firesc după pierderea tragică a fiicei, într-o notă personală, ca pe o posibilitate de transcendere a morții, ca pe un mijloc de depășire a neființei în speranța reîntâlnirii cu fiica. BPH era convins că omul are această putere de a depăși neființa:
“And, Death once dead, there’s no more dying then.”

Argumentele lui sunt mai multe, unele sunt iraționale, altele depășesc chiar și iraționalul. BPH adaugă și puțin umor teoriei spiritiste prin care el credea că poate comunica cu spiritele celor morți:
“Eu unul mărturisesc în cuget curat că n-am învârtit niciodată o masă, și nu simțesc nicio plăcere de a o învârti vreodată”.

Dar nu despre spiritism e vorba aici. Și nici despre învierea din morți. Ci despre semnificația versurilor lui Shakespeare.

Despre omul imperfect, limitat, supus neputinței, confruntat cu natura perfectă a Divinității, apăsat de aceasta să fie umil, să-și accepte condiția inferioară sub amenințarea finală a nemântuirii.
La care, pentru nesupunere, se adăugă pedeapsa definitivă: o moarte ireparabilă.

“So shalt thou feed on Death, that feeds on men” spune Shakespeare, geniul care găsește soluții la marile probleme: vă veți învinge condiția, veți depăși lutul din care sunteți creați numai atunci când veți fi capabili să vă hrăniți cu moarte. Nu există altă cale.

Suprinzător, prin corectarea imperfecțiunilor lutului, prin lupta cu afecțiunile care ne îndepărtează de viață, prin alungarea durerii care ne apropie de moarte, asta fac medicii zilnic.

Medicii sunt aflați într-o confruntare permanentă și cu moartea și cu reprezentanții ei…

Nu cred că mai este nevoie de vreo traducere pe placul cuiva a versurilor lui Shakespeare.
Nu cred că ar mai ajuta la ceva.

Medicii sunt cea mai bună dovadă a posibilității ca moartea să fie învinsă de către om într-un joc permanent, la limită.

Medicii sunt singurii care reușeșc pe parcursul unei vieți umane să învingă, până când aceasta câștigă lupta, măcar de câteva ori moartea.

Ar fi bine ca atunci când aflăm că un medic a fost învins de moarte să ne întrebăm și de câte ori a învins-o: “so shalt thou feed on Death, that feeds on men”, iar asta măcar până când moartea va dispărea definitiv și nu ne va mai rămâne nimic de făcut, după cum bine a constatat și Shakespeare: and, Death once dead, there’s no more dying then.”

Așa cred că ar trebui să înceapă traducerea ultimelor două versuri, de Shakespeare:
Cu fiecare viață ți-adaugi înc-o moarte…

Cât despre ultimul vers, mi se pare imposibil de tradus.