Marian Hrișcă. Lipsa inginerilor

Știți care-i problema noastră? Că acum am identificat-o. N-avem ingineri.

Aceasta este. Lipsa inginerilor.

N-am mai văzut un inginer de pe vremea tovarășului Ceaușescu, când ni-i prezenta pe schele, cu cascheta pe cap, în pielea lui Mircea Diaconu, de ți se culca simțul ingineresc pe loc.

Pe bune că simt nevoia unui inginer cu chip nou, să mai cred în șansa noastră de progres.

Am senzația că de asta ne merge atât de prost: din cauza lipsei de ingineri.

N-o să mă apuc să descriu inginerul, tot ce pot să fac e să-i atribui un sens cât mai larg al rolului lui în societate. O societate fără ingineri, cum ar veni, nu prea există.

Ce am observat? Ce am constatat?

Ceva care ar putea constitui esența justificării oricărei acțiuni românești. Dacă n-o fi așa, mai vedem peste vremuri.

Românul nu e nepriceput, nu e diletant, nu e în niciun alt fel altfel decât în expresia naturii lui. Este greșit să spui, uite, acela e așa și pe dincolo. Total greșit.

Românul este exact ce i s-a dat de către natură să fie.

Fiecare român, dar fiecare, este format din două părți: o parte inginer, o parte scriitor. Nimic mai mult, nimic mai puțin.

Ce vedem în jur, un fel de haos al acțiunilor noastre, acestui fapt i se datorează, niciodată nu știi cât dintr-o acțiune se pune pe seama ingineriei și cât pe seama talentului literar.

Cum ingineria si talentul literar ne compun toată ființa, firesc ar fi ca românii să aibă doar două profesii: de inginer și de scriitor. Eh, aici e baiul, mai sunt și accidente genetice.

Să ne exprimăm clar și specific: toate profesiile în afara celei de inginer și de scriitor sunt false, au apărut în mod accidental și nu au nimic în comun cu natura firească a țesutului din care suntem construiți. Medicii, contabilii, profesorii samd sunt amestecuri ratate de inginer cu scriitor.

Dar acestea nu sunt chiar cele mai grave nenorociri care ni se puteau întâmpla nouă, ca români: să ajungi medic, atunci când ai fost scris genetic după modelul de scriitor sau inginer.

Nu. Cea mai gravă nenorocire devine vizibilă în momentul când se contopește ingineria cu scriitoria. Aici văd eu cel mai mare dezastru.

Am mințit când am spus la început că n-am întâlnit ingineri pe lumea asta. De fapt îi întâlnesc frecvent pe pajiștile literaturii.

Doamne, câți ingineri întâlnesc zilnic prin paginile cărților.

De aceea am inventat un test pe care să-l aplicăm scriitorilor, să vedem în ce proporție sunt ingineri și în ce proporție sunt scriitori. Dacă trec de testul acesta, n-are cine ce să le mai facă ceva.

El se numește testul cârpei.

Înainte să devii scriitor, ia cuvântul cârpă, găsește-i toate diminutivele din lume și fă fraze cu ele.

Să vedem ce iese:

cârpuță, cârpușoară, cârpuliță, cârpuțică, cârpiță, cârpulițucă, cărpulițică, cârpulițiculică, și așa mai departe.

O să vedeți că forma diminutivului influențează definitiv toată fraza. O chestie mică, aparent nesemnificativă, are impact important asupra structurii frazei și, dacă o sclintești cu puțin, sclintirea mică amplifică sclintirea mare.

Unde ai pus cârpuța? Merge să spui: unde ai pus cărpulițica? Nu merge. Pentru că cârpulițica merge în construcția admirativă: vai, asta-i cârpulițica mea!

Vezi că a căzut cârpuța după frigider. Merge să spui: vezi că a căzut cârpița după frigider? Nu merge. Pentru că cârpița merge mai bine în îndemnul: pune mâna și spală vasele, că ți-oi trage o cârpiță peste ochi de nu te vezi!

Tu ești cârpușoara mea! Merge? Cine ar putea ști?

Eh, aici e toată problema, să se facă o comisei de academicieni și să se stabilească, că nu le pot face doar eu pe toate.

Testul de depistare a inginerului din scriitor, așa să-i zică.

Să evităm pe viitor alcătuirile de genul: “coșuri dejectând fum”, “nu existase nicio oră fixă despre care să fi vorbit cu cineva, ziseseră toți…”

Parcă și văd la admiterea în literatură: am picat testul cârpei, Doamne, voi fi condamnat să fiu inginer pe viață!

Haideți să fim serioși măcar o dată – să redăm patriei inginerii care scriu cărți. Aceasta este cea mai sigură cale de progres: o autostradă la fiecare carte netedă, un tunel la câte un roman neventilat, o scară către lună în schimbul unei nuvele nedospite.

Cum ar spune o veche strigătură: ‘’El mă ia de cârpușoară și mă dă pe ușă-afară!’’

Mai e și cârpușorică. Și cârpusoricuță. Dar câte nu mai sunt…