Marian Hrișcă: Orice început conține un final

CONTRIBUTOR

Performanțele individuale ale fiecărui membru dintr-un grup sunt cele mai utile în a obține beneficii pentru întreg grupul. Timp de mulți ani așa a funcționat societatea, sistemele economice au avut la bază raționamentul lui Adam Smith, conform căruia fiecare component trebuie să se dezvolte individual, să-și valorifice resursele, talentul în manieră unilaterală pentru a obține beneficii pentru întreg grupul.

Această teorie s-a aplicat cu succes, a fost funcțională, dar s-a aflat în contradicție cu natura umană care la începuturile existenței omului pe pământ avea un alt mod de a funcționa. Omul a supraviețuit pentru că în condițiile groaznice, total neprietenoase vieții de atunci a ales să împartă cu semenii în mod obligatoriu hrana și adăpostul, antrenând în luptă mai multe forțe și acționând în grup unitar. Mai mult, poligamia era o altă condiție, fiind o metodă de a obține urmași cât mai adaptați și mai puternici, care la rândul lor să fie capabili să trăiască și să procreeze. Acest mod de viață n-a apărut într-un loc de unde s-a extins, ci a apărut in mai multe zone izolate, ceea ce i-a determinant pe istorici să tragă concluzia că a fost un dat genetic cu un scop precis.

Dacă ne uităm în jur, suntem vreo 7 miliarde, putem spune că a fost un model de succes. Apoi, după cum spuneam, pe măsura evoluției, omul a ales să renunțe la modelul de grup și să se dezvolte individual, depășindu-și semenii. Da, Adam Smith, performanțele individuale, succes șamd.

Și, pac, apare John Nash spunând că lui i se pare că teoria lui Adam Smith e eronată. (Dar asta nu înseamnă că teoria lui Adam Smith nu e funcțională și acum, ba, mai mult, e aplicată bine de tot și îndesat.) Pentru ca grupul să poată avea beneficii mari, în momentul în care iau decizii, membrii grupului trebuie să  gândească nu individual, nu egoist, ci cooperativ, în numele binelui celor de lângă ei. E singura cale de progres.

Așa susține John Nash. Și demonstrează matematic.

Dar. Dar…

Lucrurile ne pot fi accesibile și nouă astfel: Când vorbește de progres prin decizii colaborative demonstrate matematic el se referă la un fapt foarte accesibil nouă, palpabil: se referă la negocierea lumească în toate formele ei. Că asta se presupune că înseamnă viața noastră: de la discuțiile cu referire la cine duce gunoiul și până la cele privind dezarmarea nucleară a statelor totul e o negociere. Și el spune că există o singură șansă pentru ca matematic ambele părți să câștige: să accepte să ia decizii colaborative care să avantajeze ambele părți. În caz contrar ambele părți pierd invariabil.

Dar asta e la mintea cocoșului, veți spune, ce mari calcule ar trebui făcute să-ți dai seama de un lucru banal. Aici e toată manevra: omul a evoluat psihologic din colaborativ, altruist, prietenos – în individualist, egoist, nepăsător față de semen. Și e nevoie de o dovadă puternică să-l depărteze de la pierzanie prin împiedicarea deciziilor eronate, care par a fi parte din natura umană și, de asemenea, par să fie tot mai active.

Un exemplu: în marea majoritate a jocurilor psihologice raționale când doi adversari sunt puși în fața unei competiții în care pentru a câștiga ceva trebuie să liciteze o sumă mai mică decât a adversarului fiecare dintre părți alege cifra 0. Și cu 0 se alege fiecare. Acest rezultat se numește echilibrul lui Nash. Echilibrul lui Nash mai este acea situație de impas în care nici un jucator nu acceptă condițiile celuilalt. Ambii competitori aleg să piardă rațional, sau se blochează pentru că iau o decizie care să-i avantajeze teoretic, dar și să dezavantajeze adversarul. Teama ca adversarul să nu aleagă o cifră mai mică și sa câștige duce la acest rezultat absolut. Deși logic ar fi să opteze să câștige ceva, cu urmarea câștigului și pentru partea adversă, în loc să piardă tot. Dar nu, alegerea lor duce invariabil la pierdere pentru ambele părți.

În sens strict Echilibrul lui Nash e o noțiune psihologică, matematică, economică de blocaj, de impas în care se află doi negociatori care pun pe primul loc dorița egoistă de a maximiza câștigul cu consecințe nefavorabile pentru partea adversă, lovindu-se de refuzul acesteia. Rezultatul logic e că fiecare parte pierde.

Mai este dat exemplul de model a doi presupuși deținuți interogați separat cărora li se oferă trei șanse: 1) tac împreună și primesc un an de închisoare. 2) vorbește fiecare și primește fiecare 5 ani de închisoare 3) unul vorbește și scapă, unul tace și primește 10 ani de închisoare.

Situația întâlnită în mai toate cazurile e că aleg să vorbească și unul și celălat și primesc 5 ani de închisoare când ar putea să colaboreze împreună, să tacă și să primească doar un an. Deci, psihologie, decizie presupusă a fi rațională, confirmată de matematica lui John Nash. Vedeți dumneavoastră, John Nash, în câteva pagini ne arată de ce suntem în stare în confruntări și cum ne putem depăși gena unui posibil declin al umanității.

S-a mai constatat ceva care n-are legătură cu teoria jocurilor, dar care are legătură cu modelul psihologic al omului modern: Fiecare om manifestă tendința de a-și proiecta în viitor șanse mai mari de succes decât are în prezent, în totală contradicție cu limitările date de înaintarea în viață, printr-o continuă  supraevaluare a șanselor și o comtinuă subestimare a riscurilor. Spuneam în introducere că orice început, oricât ar fi de lung, are cu siguranță un final. Acesta este: Modul de gândire al lui John Nash ar putea fi acea pârghie pe care dacă fiecare dintre noi vom alege să apăsăm din când în când, ne va ajuta să supraviețuim în condiții mai bune pe intervalul dintre opinie și crimă.