Marian Hrișcă. Rostul unei biserici

Am identificat câteva dintre modalitățile de relaționare a românilor cu Sfinții:

1. Metoda prin desacralizarea Sfântului, adică prin adăugarea de puțin omenesc

Sfântul a plâns, a mișcat, e viu, mi s-a aratat în vis de după o ușă; așadar, credinciosul român n-are răbdare să meargă către sfânt să-l înțeleagă la el acasă, în împrejmuirea sacră, nu, îl aduce pe sfânt la îndemână să-i zică pe întelesul lui cum stă treaba, Sfântul a plâns, uite, e și el om, la urma urmei, oricât ar fi de Sfânt mai plânge din când în când. Apoi, se minunează și Sfântul de ce suferință e printre noi, n-are nici el puterea să ne ajute, săracul, când a văzut cu ce ne luptăm zilnic singura mișcare pe care poate s-o facă e să mai verse câte o lacrimă, condescendent, necazul nostru e peste puterile lui, hai, las-o așa, hai să bem ceva, dacă el nu poate, noi nici atât.

2. Metoda prin socializarea și însoțirea cu Sfântul

Sfântul este atât de ocupat în viața de zi cu zi încât numai în momentele lui speciale putem să-i facem o vizită, de exemplu în zilele de sărbătoare, când el e mai sensibil, trebuie neaparat să ne înfățișăm în fața lui să-i facem cunoștință cu noi, iar pentru asta avem toate scuzele, dă-te, băi, la o parte, mă așteaptă Sfântul la întâlnire, unde te bagi, vrei să intervin la el să pățești ceva?!
Tot în actul însoțirii cu Sfântul se află noțiunea de bunătate a credinciosului românesc, aici ea e bilaterală, crediniciosul românesc se regăsește în Sfânt în aceeași măsură în care și Sfântul se regăsește în el, God is my copilot, sunt atât de bun în misiunea dată că am Sfântul meu personal, care-mi deschide calea, eu nu țin neaparat, dar asta-i soarta, așa mi-a fost dat, hai că n-are ce să strice.

3. Metoda prin transformarea revendicativă a Sfântului în mijloc

Dă Doamne, fă ceva, fii un sprijin pe care să mă cațăr până la Domnul, întinde-mi o mână care să mă tragă în sus, că după ce ajung la nivelul tău văd eu cum mă descurc mai departe, dacă am ajuns până aici nu m-oi rătăci nici de acum înainte, dar dă-mi un semn, ceva palpabil, că am obosit și mi s-a făcut foame. Dacă mă lași să continui  așa e posibil să mă pierzi.
Foarte adâncă cugetarea: până la Dumnezeu te mănâncă sfinții. Dacă vrei să ai vreo șansă în fața lui Divinității, neaparat trebuie să iei în considerare și vreo câțiva sfinți.

4. Metoda prin amestecarea Sfântului printre noi, prin acomodarea lui la cele lumești, să fie mai vizibil, la-ndemână, agățarea lui la oglindă, aplicarea pe desktop, împrăștierea pe rețetele de socializare și toate acestea imperativ, cu un mesaj dojenitor, fă și tu ca mine altfel o încurci, eu deja am făcut-o și să nu-mi vii după să mi te plângi c-ai pățit-o, doar ți-am spus cum stă treaba cu Sfântul și cum trebuie procedat cu el.
Este o metodă lungă chiar din descrierea titlului, așa că nu mai intrăm în alte detalii.

5. Metoda identificării cu puterile Sfântului și preluarea din puterile lui

Băi, am fost la Prislop, parcă nu mai sunt eu cel dinainte, m-am cutremurat, ai fost vreodată?, n-ai fost?, ah, gata, n-ai nici o șansă!

Și câte altele, toate românești, bune de înregistrat la OSIM.

Am găsit și o rugăciune, ca un fel de concluzie:
Ferește-mă, Doamne, de credința românului credincios, că de restul necazurilor poate voi putea să mă ocup singur.

Vă întrebați care este rostul bisericii din poză? Ce semnificație ar putea avea?

De materializare a neantului, a imposibilului, în lumea celor vii și fără rost.
Biserica este singurul loc din univers care integrează ființa vie în materie și dă sens inexplicabilului. Circumscrie timpul, subjugă mișcarea, transformă deznădejdea în veșnicie.
Oriunde veți merge, în lume, pe orice corp ceresc vă veți afla, o biserică apărută în cale e semn că Cineva a trecut pe acolo.
Bisericile sunt urmele cele mai concrete ale ființării, cu ele începe și se termină rostul întregii materiei din Univers.