Marian Hrișcă. Scrisul după Nobel

Singurele valori în care poți să crezi pe pământ sunt cele ale limitelor fiziologice.

Formează linia constantă în jurul căreia deviezi, te zbați, o iei razna.

Sunt calea și destinul către același final.

Dacă cineva ar scrie un tratat despre viața umană în formă concretă, în absența Divinității, tema centrală al acestuia ar trebui să fie limita fiziologică. Acesta este punctul cel mai de jos al unei opere: marginile fizicului.

Următorul plan al unei opere trebuie să fie cel psihologic: emoție, afect, iubire etc.

Al treilea plan ține de rațiune, de procesele de gândire, de înțelegere, de validare a unor fenomene.

Al patrulea plan este cel al măiestriei evitării amestecului Divinității, că doar despre asta este vorba, despre viața concretă în absența Divinității.

Al cincilea plan, și ultimul, are legătură cu ideația pe pământ. Cu scopul, cu definirea, cu justificarea.

Acestea planuri formează instructajul, școala, educația – înainte să te apuci de scris tratatul despre viața umană în formă concretă.

Sunt minimul cărții. Tot ce adaugi peste: iluzie, teamă, conștiință, vanitate, curaj, sacrificiu etc formează estetica.

Estetica nu are legătură cu acea noțiune odioasă de frumos, dar cu îmbinarea unor valori care au forță prin ele însele să deschidă căi către lumi.

Atunci când așezi în pagină planuri de valori, orice amestec, confuzie, orice mizerie, cât de puțină îți poate închide calea.

Spre exemplu, dacă ești un suflet pur, sensibil și tandru, nu amesteca iubirea cu gerunziul.

Dacă ești un critic rece, aspru și neîndurător, nu introduce în cadru subiectivisme personale.

Dacă ești plin de energie și-ți dorești să salvezi poporul din mâinele forțelor răului, nu fi penibil.

În general, nu fi penibil pe nicăieri.

Cartea despre viața în formă concretă, în absența Divinității – cursul rapid de scriere.

Veți intreba, poate, de ce să excluzi Divinitatea dintr-o operă?

Din două motive, unul, cel al incapacității, al neputinței, pur și simplu consideră-te nepriceput în cele nevăzute, în cele sfinte și, alt motiv, al spațiului liber pe care Divinitatea să-l umple fără ajutorul tău. Lasă-l pe Dumnezeu să vină fără să-i descrii calea. Fără să-i pregătești auditoriul, fără să fii mesagerul lui în afara bisericii. Nu introduce Divinitatea în opere în afara unei școli de gândire.

Nu te repezi cu Divinitatea pe palmele întinse, să-l livrezi cu ochii umezi între două reprezentații.

Sunt școli de gândire cu o istorie de mii de ani, sunt minți care au pătruns în tot ce se poate imagina până acum despre Divinitate, în ce logică crezi că poți să aduci ceva în plus, în primul rând bunului simț, pe urmă, în ultimul, educației?

Am putea avea încă un motiv să nu sărim din prima către cer: este foarte multă treabă pe pământ. Multe chestii de îmbunătățit. Mai ales în stabilirea alegerilor. În validarea lor.

Încă ceva, când te zbați să-ți cultivi sensibilitatea și erudiția în scris, orice derapaj în interiorul unei seriozități profunde dar nejustificate te poate duce la pierzanie. Cel mai important atribut al genialității nu este perfecțiunea. Nici inspirația. Nici capacitatea intelectuală așezată în pagini. Nici multe altele.
Marele atribut al genialității este masura complexă, completă, nemăsurată de mintea umană, pe care cineva este capabil s-o ofere neștiutului. Acesta este marele atribut, premiat, de altfel, în mediile academice. Neștiutul, descoperit și redat în toată complexitatea, astfel încât cei care-l primesc explicat să nu mai aibă ce-i face, cum ar spune Shakespeare:
“So long as men can breathe or eyes can see,
So long lives this, and this gives life to thee.”

In traducere ar insemna:
“Cît va fi suflet, văz şi versul meu,
Prin tot ce-am scris tu vei trăi mereu”,

dar nici nu mai contează ce înseamnă, o să vedeți că orice vers de Shakespeare, adăugat aici, ar avea aceeași rezonanță.

Autorilor din ziua de astăzi le-aș adresa doar două întrebări, care nu pun la îndoială talentul, stilul, capacitatea, nu critică, nu judecă valoarea, nu deteriorează profunzimea operei, au doar scop de clarificare. De călătorie intelectuală încadrată într-o etapă literară, la marginea viitorului. Să știm dacă ce se scrie astăzi va folosi cuiva peste sute de ani sau va putea fi șters cu guma ca și cum n-a fost vreodată.

1. Din ce școală de gândire faci parte?
2. Ce profesor te îndrumă și te educă?

Spre exemplu, pe Da Vinci l-a educat Andrea del Verrochio, Hemingway și Fitzgerald aveau disensiuni personale stimulative, unii istorici susțin că și pe Shakespeare îl certau profesorii că nu-și pregătește lecțiile, așadar, pe dumneata cine te inspiră?