Marian Hrișcă. Titanic vals cu candidați

Ce semn mai bun de românism vreți de la Iohannis, ca lipsa de reacție în fața valului de sfaturi? Vin din toate părțile, ca ploaia de meteoriți, doar puțin să nu fii atent și-ți sparg capul.
Credeți-mă pe cuvânt că dacă omul ăsta ar fi avut un dram de creier ar fi luat-o razna.

Aș fi făcut o comparație cu Spirache din Titanic Vals și ar mers în mare măsură, cu o singură excepție: promiscuitatea.

În Titanic vals al lui Tudor Mușatescu, candidatul trăiește același tip de senzații, este împins să candideze nu mai țin minte pentru ce poziție publică, în detrimentul structurii lui, perceput ca un om obedient, fără idei, fără ascuțime în opinii, primește sfaturi din toate părțile, mai ales de la familie, de la cum să vorbească până la ce model de pălărie trebuie să poarte, cum să se îmbrace în afara casei, iar el, bietul, încearcă să reziste cum poate valului de parvenitism euforic din jur, umil, în tăcere, cu politețe, până își pierde răbdarea și se apucă să urle la alegători, cam așa: Nu mă votați! Nu merit! Eu nu sunt ca ei! Nu vreau politică. Lăsați-mă în pace!

Echivalentul lui: Nu dezbatere.

Apropiații îl iau la rost: Cum ai putut să ne trădezi, să arunci la coș idealurile de parvenire a familiei? Inconștientule!
“Te-ai șters pe bot de deputăție.”

El e liniștit.
“Da… dar am şi eu planurile mele, visurile mele, speranţele mele! Îmi pare rău că nu se potrivesc cu ale voastre… Am fi fost atât de fericiţi…”

Și ce credeți? Sinceritatea lui directă se răspândește în masele largi și e ales în aplauzele mulțimilor. Toți vor să-l cunoască, să-l pupe.
Final

Acum, promiscuitatea.

Este singura diferență între personaje și ce se petrece la noi astăzi.
În carte, fiecare personaj este extrem de bine evidențiat de la capăt până la sfârșit. N-o să vedeți mârlănie disimulată, prefăcătorie unde nu e cazul, excese, confuzie, mizerie, dezordonare, delăsare.

Pentru că până la urmă, dezbatere, nedezbatere, contează mai puțin subiectul, cât rațiunea din spatele ei, a dezbaterii, iar aceasta poate fi definită într-un singur cuvânt: promiscuitate.
Cascada, șirul de întâmplări, de decizii, raporturile între părți, structura somelor implicate put de-ți mută nasul. Sunt încărcate de mizeria anilor precedenți, contaminate de melange-ul secrețiilor capetelor denaturate, încât orice confruntare ar avea un singur efect – de amplificare a scârbei care și așa este la limită să dea pe afară prin hainele scumpe.
Promiscuitate, de la piele până la absența cuvântului.

Zici promiscuitate, eh, lasă, că ține de sexualitatea suburbană, n-are legătură cu viața de zi cu zi, nu ne afectează direct, o fi pe acolo pe undeva, când, ce credeți, situația este următoarea: până la urmă, de ce este rea promoscuitatea? Că ar putea să fie și bună, dacă nu-i simți efectele.
Pentru că este o sumă de mizerii inserate în relații, care se întrepătrund dezordonat, fără contururi clare, amestecate cu secrețiile umflăturilor din prelungirea gâturilor, o parte vicii, o parte silă, o parte dubioșenie. Și ce va mai fi să vină.

Să vorbim de onoare? De stil? De bun simț?
Ar fi bine să avem de-a face măcar cu lipsa acestora.

Cât de simplu și de elegant ar fi să spui: este dezonorant, domnule, nu se face, haideți să ținem cont de atributul demnității, la schimb cu: ești un dezastru ambulant, marș, că ne amesteci simțurile.

Zici: da, ăla e arogant. Cealaltă e o cretină.
Și dacă elimini promiscuitatea, poate că așa e.
Dar, dacă vezi lucrurile din perspectiva mizeriei, a amestecului secrețiilor, că oamenii aceștia lasă urme fizice în natură, aroganța reprezintă doar o parte, retardul mintal e o altă bucățică, absența cuvântului în cap vine peste samd samd…

Poți să afirmi cu precizie cine este ce, cum și cât? Fără îndoiala greșelii?
Nu poți.
Mergi după karmă, o ții pe-o cale și vezi ce iese.
Dacă iese, bine, dacă nu, “ui did aur best”.

Pe stradă începe să se audă flaşneta cu Titanic Vals.