Marian Zulean. Politica de securitate naţională: o viziune din Milo

Preşedintele Trump a efectuat un turneu european din care a ieşit şifonat rău. Aproape toate editorialele media dar şi unii congresmeni americani consideră acest turneu ca dezastruos. Era de aşteptat că Trump va provoca dezbateri fierbinţi la Helsinki, după declaraţiile de la NATO, dar conferinţa de presă comună cu preşedintele rus, Vladimir Putin a pus capac. Faptul că a acceptat dezminţirile lui Putin privind amestecul Moscovei în alegerile americane şi că a luat apărarea Rusiei, în detrimentul FBI, a revoltat pe toată lumea. Mi-am propus să scriu acest op-ed (opposite editorial) nu ca să îi iau apărarea lui Trump ci să arăt că est-europenii ar trebui să nu plece după fente şi să reflecteze profund la alte aspecte ale evoluţiei mediului de securitate. Altfel sunt de acord că “prezenţa scenică” a preşedintelui Trump la conferinţa de presă nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor dar negocierile nu au avut loc la conferinţa de presă.

Dacă ar fi să expediez subiectul, părerea mea este că amestecul Rusiei în alegerile americane este o problemă mai puţin importantă pentru noi. În primul rând, acel grup de lucru comun, anunţat de Putin şi Trump, poate proba sau dovedi şi alte cazuri de cooperare cu ruşii (de genul Fusion GPS), ceea ce i-ar servi lui Trump în lupta politică internă. În al doilea rând, se impune întrebarea: dacă ruşii sunt aşa de puternici în războaie hibride şi folosesc “coloana a V-a”, oare nu e cazul să declanşăm o investigaţie serioasă şi în România. Puţin probabil să nu existe o coloană a V-a, după aproape 50 de ani de comunism şi alţi 28 de ani de post-comunism.

Ceea ce mi se pare mai important este să vedem cum se re-negociază ordinea internaţională, cum inamicii NATO dar şi “competitorii” din interiorul NATO lucrează către slăbirea Alianței. Iar România şi-a cam pus toate ouălele în acel coş. Este evident că se întoarce politica Marilor Puteri, cu sau fără amestecul Rusiei sau Chinei. Acesta este faptul principal care ar trebui să ne îngrijoreze. Paradigma clasică ce explică acest fenomen este Realismul, ce se bazează pe metafora competiţiei dintre Atena şi Sparta din Războiul peloponesiac (Tucidide). Iar noi nu suntem nici Atena nici Sparta, ci insula Milo (Melos). Cum spunea Tucidide în Dialogul Melian, liderii marilor puteri “acţionează bazându-se pe putere, iar cei slabi li se supun“.

Pe de altă parte, ţările est-europene, care se integraseră în Alianţa Nord-Atlantică, au început să dea dovadă de comportament ”iraţional”, comportament explicat simplist ca fiind generat de populism. În afară de autoritarism, pe plan intern, ele au început să structureze politici de grup independente, cum ar fi opoziţia la politica de migraţie a UE (ţările Vişegrad) sau opoziţia la construirea conductei Nord Stream 2, între Rusia şi Germania, considerând-o o armă de război hibrid. Aceste comportamente îşi au originea în teama istorică de politica marilor puteri, când imperiile Otoman, Ţarist şi Habsburgic îşi disputau teritoriile de la Marea Baltică la Urali sau când Stalin se înţelegea cu Hitler (Pactul Ribbentrop-Molotov). Ele sunt comportamente raţionale, ca răspuns al politicilor Marile Puteri peste capul ţărilor mici din estul Europei. Din această perspectivă, ceea ce face Trump cu Putin este o demonstraţie realistă, încearcă să arate că SUA este Atena (nu Germania sau Franţa). Este deci un proces de negociere dar cu un grad mare de risc, într-o lume cu mai mulţi competitori.

Din acest punct de vedere, Iniţiativa celor 3 Mări (The Three Seas Initiative) sau Initiativa Bucureşti 9 – B9, sunt inițiative regionale ce încearcă să atragă atenţia că “flancul estic” devine “frontul estic” şi că teritoriul dintre Marea Baltică- Marea Adriatică- Marea Neagră reprezintă o macro-regiune de interes de securitate şi prosperitate şi că aceste ţări nu vor să redevină o “insulă Melos”. Dacă se ajunge la desfiinţarea NATO, aceste initiative reprezintă o poliţă de asigurare, un plan B al ţărilor est-europene. Riscul este acela ca, în politica Marilor Puteri, zona să devină un “jeton” pentru ruleta rusească. Atunci să vezi competiţii istorice între  Polonia şi Germania, România şi Ungaria sau alte “antante balcanice”.

Prin urmare, deşi jocul de negociere al lui Trump este riscant, el trebuie mai întâi înţeles ca proces, fără a ne lăsa manipulaţi. Acum este datoria diplomaţiei americane să arate că folosirea unor termeni de “inamic”, pentru UE, şi de “competitor”, pentru Rusia, au fost doar greşeli semantice.