Marius Lazurca. Național

Orice zi națională – a Culturii, de pildă – mobilizează crispat, stângaci puținele resurse de ingenuitate care au supraviețuit acestui veac sarcastic. Unii dintre noi, când mai mulți, când mai puțini, găsesc la asemenea ocazii prilejul de a pune în cuvinte – sau în scenă – legătura lor cu naționalul.

În ce mai constă ea astăzi? Cum se traduce, în ce termeni și cu ce preț se mai formulează astăzi contractul nescris care fondează solidaritatea noastră? Ce e, până la urmă, România?

În ce mă privește, dincolo – de fapt, dincoace – de obligațiile profesionale, fondez legătura mea cu România, întâi de toate, pe realitatea nemijlocit umană din imediata mea apropiere: pe familie, prieteni și colegi, pe apropiații de departe și de aproape . În fond, dincolo – ba nu, dincoace – de România istorică, instituțională, politică, fiecare din noi are o Românie proprie, compusă din zecile, sutele, miile chiar de interacțiuni, materiale sau suave, cu cei din imediata lui vecinătate, o sferă care îl definește și compune ca ființă unică. O românie mică, poate, dar singura în fond pe fiecare din noi o poate face mai bună. Singura, până la urmă, asupra căreia avem cu adevărat vreo influență.

România Mare e suma firească, dar și voluntară, a micilor românii, când mai bune, când mai rele, pe care fiecare din noi le aducem la lumină. Sau, dacă doriți, România Mare se compune dinamic din miriade de romanii populare, după expresia fericită a lui Iorga, adică din spații în lipsa cărora libertatea noastră de a fi români ar fi cu neputință.

Spații care, din chiar din acest motiv, sunt demne de a fi iubite și apărate.

Marius Lazurca, născut la Timișoara în 1971, filolog și istoric, doctor al Universității Sorbona, este autorul volumelor Invenția trupului (1996), Zeul absent. Literatură și inițiere la Mircea Eliade (2001 și 2014), In corpore. De la corpul pagân la trupul creștin în Antichitatea Târzie (în curs de apariție).