Martin S. Martin. Conspirația antiprezidențială din Casa Albă

În săptămâna care părea că va rămâne dominată numai de audierile comisiei senatoriale pentru candidatul Brett Kavanaugh, propus pentru postul de judecător suprem, două evenimente majore au confiscat atenția lumii politice.

Primul a fost lansarea cărții Teama: Trump în Casa Albă (Bob Woodward. Fear: Trump in the White House. Simon and Schuster 2018), care face o descriere foarte critică a echipei prezidențiale a lui Donald Trump, al doilea a fost un editorial publicat de ziarul New York Times cu titlul Rezistența tăcută din interiorul administrației Trump.

Autorul editorialului a rămas anonim și asta aruncă o umbră de neîncredere asupra până acum prestigiosului cotidian newyorkez, de la care era așteptată o atitudine de loialitate consecventă cu principiile și etica jurnalismului politic. Acest lucru a fost contrazis de decizia grupului editorial care a lăsat să apară un articol al unui autor care nu își susține afirmațiile cu responsabilitatea semnăturii.

Singura informație care ar putea să edifice publicul cu cine are de a face în cazul articolului din New York Times este că acesta (aceasta) ar ocupa o poziție de senior în echipa de la Casa Albă. Dacă asta nu este o manevră gândită pentru derută.

Woodward este o figură legendară a presei americane. Împreună cu Carl Bernstein, pe vremea când cei doi erau tineri reporteri la Washington Post, ei au făcut cunoscute publicului detaliile afacerii Watergate, care a dus la demisia președintelui Richard Nixon în 1974. Și atunci ei au folosit o sursă anonimă, care mult mai târziu s-a dovedit a fi directorul adjunct al FBI Mark Felt, prezentat publicului pe toată durata campaniei cu porecla de Deep throat (vocea din adâncuri).

Tot anonimi sunt păstrați și mulți dintre cei de la care Bob Woodward a obținut informațiile, comentariile și știrile confidențiale despre ce se întâmplă în echipa prezidențială pe care le-a folosit în carte. După aceștia, la Casa Albă ar fi un permanent haos și sunt multe conflicte acute, care rezultă în insulte și acuzații.

Mai sunt comentarii că starea președintelui Trump este una de permanentă anxietate, generată de investigația comisiei Mueller, că președintele arată în mod repetat mari lipsuri de cunoștințe despre subiectele legate de deciziile Casei Albe, că alteori Trump își surprinde colaboratorii prin lipsa de interes pentru temele cel mai importante și că întreaga administrație este departe de a funcționa așa cum ar trebui. Acești critici rămași anonimi au făcut și afirmația că, în mai multe ocazii, au trebuit să manevreze astfel ca să nu lase președintele să ia anumite decizii, după părerea lor dăunătoare pentru țară.

Majoritatea președinților americani din istoria recentă au fost subiectul unor cărți defăimătoare, publicate în timpul mandatului lor, sau curând după ieșirea din scenă. George Capozi Jr. a fost autorul volumului Clinton confidential: the unauthorized biography of Bill and Hillary Clinton – Secretele Clinton: biografia neautorizată a lui Bill și Hillary Clinton (Emery Dalton Communications 1995) și Edward Klein a lansat volumul defăimător despre Hillary Clinton Guilty as sin – Vinovată ca păcatul chiar în timpul campaniei de alegere prezidențială (Regnery Publishing 2016).

Același Edward Klein fusese cel care, spre sfârșitul mandatului prezidențial al lui Barack Obama, i-a contestat calitățile profesionale prin volumul The Amateur – Amatorul (Regnery Publishing 2012), iar Dinesh D’Souza a criticat violent președinția Obama prin cartea Obama’s America – America lui Obama (Regnery Publishing 2012), devenită ulterior scenariul unei producții cinematografice.

Astfel de cărți, ca și Dutch – Olandezul de Edmund Morris (Random House 1999), care lua în discuție unele aspecte ale personalității lui Ronald Reagan, s-au bazat pe fapte și informații preluate de la surse citabile, ceea ce nu s-a întâmplat cu ultima carte a lui Bob Woodward.

Cele două publicații fac un portret nefavorabil președintelui Trump și – folosind informații care ar proveni de la cei din imediata lui apropiere – tind să creioneze imaginea unui politician instabil, puțin competent, incapabil de cooperare cu echipa lui și care este caracterizat cu cele mai disprețuitoare epitete de chiar membrii cabinetului său.

Concomitent cu volumul lui Woodward și cu editorialul din New York Times, mai multe personalități politice, în frunte cu fostul senator și ministru de externe John Kerry și senatoarea Elizabeth Warren, au făcut declarații publice despre comportamentul “ieșit de pe linie” al președintelui, sau despre capacitatea sa mintală, sugerând că este momentul de a fi luat în discuție amendamentul constituțional Nr. 25.

Comentatorul CNN John Avlon a dedicat o emisiune prezentării amendamentului care se referă la înlocuirea unui președinte american incapacitat. Votat în anul 1967, amendamentul 25 clarifică modul de succesiune în caz de deces sau de demisie a președintelui, felul în care vicepreședintele preia temporar obligațiile biroului oval în caz de afectare prin boală sau anestezie generală a președintelui, sau modalitatea de a înlocui  președintele ales cu vicepreședintele, când primul devine incapabil să-și îndeplinească funcția.

Cei care urmăresc presa politică au observat că, de câteva săptămâni, liderii democrați nu mai pomenesc nimic despre punerea sub acuzație a președintelui și au început să cânte pe o temă nouă, aceea a amendamentului # 25.

Sunt lucruri grave și pentru mulți este de neînțeles cum de sunt făcute acuzații de o asemenea gravitate și cum de este invocată procedura constituțională de demitere în condițiile în care țara arată o refacere economică solidă cu cel mai scăzut procent de șomaj din istorie, cu o creștere a PIB de peste 4%, cu negocieri care caută să repoziționeze Statele Unite pentru profit în economia mondială, cu un număr record de noi slujbe, cu creșterea salariilor pentru prima dată în mai multe decenii și cu un șir de reușite sau deschideri de căi pentru soluții noi în domeniul politicii externe.

Sunt mulți cei care cred că Donald Trump, cu toate imperfecțiunile lui de personalitate, a lansat o platformă politică originală și curajoasă, a fost ales pentru sugestiile lui legate de cele mai acute probleme ale națiunii (imigrația ilegală, stagnarea economică, securitatea și relațiile externe devenite nefavorabile țării) și a avut mari realizări după alegere (reducerea de taxe, renegocierea relațiilor economice cu UE, China, Mexic, G7, sprijinul pentru instituțiile federale care controlează imigrația, restabilirea pe baze echitabile a relației cu membri NATO, lansarea de noi inițiative în politica externă cu China, țările din Orientul Mijlociu și Corea de Nord).

Este foarte probabil că Donald Trump este un șef cu care nu e ușor să lucrezi, că are o personalitate care stârnește contradicții, că și-a schimbat de mai multe ori hotărârile și că a fost subiectul a nu puține controverse. În cei aproape doi ani de mandat prezidențial, s-a dovedit că nu toate persoanele recrutate pentru diferite posturi au fost cel mai bine alese, au fost mai multe cazuri de neînțelegeri bazate pe incompatibilitate cu unii membri ai echipei și mai mulți au fost eliberați din funcții. Dar asta intră în prerogativele constituționale ale unui președinte: el poate numi și demite orice membru al executivului, cu excepția vicepreședintelui.

Până la o limită, faptul că omul Donald Trump este atacat de politicieni și presă, ceea ce nu se deosebește cu mult de atacarea altor președinți anteriori (Dwight Eisenhower, Richard Nixon, Jimmy Carter, Ronald Reagan) este o expresie a realității opiniilor contradictorii.

Acestea sunt aspecte inerente ale democrației politice.

Dar este cu totul de altă natură lansarea de chemări la revoltă, la destituire și la opoziție față de agenda politică a unui președinte ales, care este astăzi popularizată de cel mai important cotidian, devenit agent publicitar pentru o coaliție de birocrați ostili, complotiști ascunși sub protecția anonimatului.

Coaliția secretă a angajaților guvernamentali, toți numiți în funcțiile lor, nu aleși prin proces electoral, care se identifică ei înșiși ca o mișcare de rezistență față de președintele țării, a primit de la media numele de “statul din adânc/mascat” (deep state).

Cele două publicații recente, cartea lui Woodward și editorialul newyorkez, confirmă un lucru nou: colaborarea mediei cu insurgenții ascunși în faldurile executivului. Care, în delirul lor elitist și contestatar, uită că sunt plătiți de cetățenii americani, cărora le-au jurat loialitate și respectarea constituției.

Mișcarea “deep state” este un act anticonstituțional.

Direcția pe care o va lua antitrumpismul anului care vine, fie el o opoziție eficientă în congres, o punere sub acuzare a președintelui, sau activarea amendamentului # 25 pentru suspendare, depinde însă – mai multe decât de orice – de rezultatele alegerilor din noiembrie a.c, de cine va controla congresul.

Încăodată, poporul american va fi cel care va decide, judecând tot ce se întâmplă în lumea politică a țării, cuprinsă în ultimii doi ani de o violență și de un partizanat de tip tribalism orb, rareori întâlnite în trecut.