Martin S. Martin. În Venezuela se joacă soarta poporului venezuelean, a președintelui Trump și a doctrinei Monroe

Cu enormele sale bogății naturale, Venezuela ar fi putut fi astăzi un al doilea Dubai.

Însă opțiunile politice făcute la începutul secolului (revoluția socialistă lansată de Hugo Chavez în 1999, președinția lui -1999-2013 – soldată cu reforme economice și naționalizarea industriei extractive, folosirea banilor rezultați din petrol pentru programele sociale, sprijinirea armatelor revoluționare din America Latină și susținerea economică a Cubei), urmate de continuarea politicii socialiste prin președintele Nicolas Maduro au dus țara la un faliment asociat cu sărăcie, inflație, foamete și prăbușirea sistemului economic.

În anul 2018 inflația din Venezuela a atins nivelul de necrezut de 1.300.000 %

Țara este într- jalnică stare de sărăcie, națiunea dezbinată, agitată și nesigură. Emigrația continuă la un ritm fără precedent.

Au fost introduse modificări ale structurii de stat care consolidează puterea dictatorială și contraatacă cu brutalitate opoziția.

Emigranții venezueleni încercând să intre în Chile

Oamenii mănâncă din gunoaie, asistența medicală este la pământ, criza de alimente și medicamente a atins proporții biblice, în timp ce guvernul Maduro blochează convoaiele cu ajutoare umanitare la granița cu Columbia.

De câteva zile, protestele de stradă pașnice (în iunie 2012, guvernul Maduro a suprimat toate permisele de port armă) au fost înlocuite de acțiuni violente, au apărut cocktailurile Molotov, manifestanții atacă forțele de ordine și însemnele puterii.

În replică, guvernul a trimis în orașul Caracas transportoare blindate care atacă manifestanții.

30 aprilie 2019, blindate militare atacând manifestanții din Caracas.

Un mic contingent militar s-a desprins din masa armatei venezuelene, fidele dictatorului Maduro și a trecut de partea protestanților. Restul forțelor armate continuă să fie de partea guvernului în funcție: frică?, interes? intimidare?

Marea majoritate a statelor lumii și Uniunea Europeană sprijină pe președintele Juan Guaido, liderul opoziției, președintele Adunării Naționale desemnat președinte interimar al țării în ianuarie 2018, după ce prin alegerile trucate fusese reales dictatorul Maduro, care continuă să se agațe de putere.

Guaido susține revenirea la democrație, refacerea prin schimbări radicale ale economiei și rezolvarea crizei interne.

Printre puținii susținători ai dictaturii lui Maduro se numără Cuba, a cărei supraviețuire economică din ultimii ani a fost în bună măsură rezultatul pompării de carburanți și bani de către Venezuela, China și Rusia.

Ultimele două au mari interese legate de datoriile de recuperat și de investițiile făcute în Venezuela, pe care le-ar pierde dacă Maduro ar fi îndepărtat.

În ultimele luni, Rusia a trimis în Venezuela “consilieri”, avioane și material militar și a fost foarte vocală în condamnarea imixtiunii străine într-o țară suverană, dar a procedat cu acțiuni de susținere a dictaturii, care se califică, ele însele, ca imixtiuni ale unei puteri străine.

Prin mai multe elemente, criza din Venezuela se aseamănă cu faimoasa criză a rachetelor din anul 1962, când URSS-ul a instalat rachete balistice cu potențial nuclear în Cuba, având ca țintă apropiatele orașe americane. Atunci, fostul secretar generel al PCUS și președinte al URSS Nichita Hrușciov a cedat, rachetele au fost retrase și doctrina Monroe a fost reimpusă în forță.

În anul 1823, președintele James Monroe a prezentat Congresului un proiect de politică externă care i-a purtat și îi poartă numele, deși autorul lui este “micul om mare” John Adams, care era pe atunci secretar de stat (ministru de externe).

În esență, doctrina Monroe interzicea puterilor europene să instituie noi colonii în emisfera vestică,  să influențeze statele existente și -deci- să confrunte puterea și influența Statelor Unite în această zonă a lumii.

Doctrina a jucat un rol major în succesul mișcărilor de eliberare ale coloniilor spaniole și portugheze din America de Nord, Latină și Centrală, a fost luată ca etalon în stabilirea zonelor de influență la Conferința de la Viena din 1814-1815 și a fost aplicată de mai mulți președinți americani, în situații de confruntări internaționale:  Ulysses Grant (Santo Domingo/ Republica Dominicană 1869), Theodore Roosevelt (Venezuela 1904), John F. Kennedy (Cuba 1962) și Ronald Reagan (Nicaragua 1980).

După succesul revoluției socialiste din Cuba (1953-1959) au fost mai multe provocări pentru doctrina Monroe ca prelungita revoluție din Nicaragua (1961-1990), regimul Pinochet (1973-1990) care a urmat instaurării guvernului socialist al lui Salvador Allende din Chile (1970-1973), războiul civil din San Salvador (1980-1992), violențele nesfârșite ale traficanților de droguri din Columbia, dar situația a fost – într-un fel sau altul – pusă sub control, fără să știrbească autoritatea Statelor Unite.

Până la un punct, situația din Venezuela, care ilustrează într-un mod de necontestat, efectele dezastruoase ale unei conduceri politice mânate de ideologia marxistă, este favorabilă poziției conservatoare a USA.

Știrile și imaginile transmise din țara apropiată au capacitatea să mai calmeze mințile americane înfierbântate, care se aruncă în susținerea socialismului ca formă de guvernământ și aleg reprezentanți populiști de extremă stângă.

Dar, dincolo de o limită care pare să fi fost deja atinsă, Statele Unite și președintele Trump sunt în fața unui mare osbatcol: dacă – împotriva efectului până acum protector al doctrinei Monroe – în Venezuela regimul socialist supraviețuiește și puteri străine protectoare se instalează ferm pe teritoriul țării, vechea supremație americană din emisfera vestică se pulverizează.

Cât de mult îsi pot permite ca intervenție Statele Unite pentru ca să blocheze posibilitatea unei astfel de evoluții?

Îndepărtarea guvernului Maduro cu forța? Bombardamente strategice? Desant surpriză al foețelor speciale? Război cu Rusia?

Majoritatea președinților americani au avut de a face, în timpul mandatului lor, cu un conflict militar care le-a definit președinția.

Lăsând de o parte marile războaie mondiale, cel din Corea și cel din Vietnam, George WH Bush a avut războiul de eliberare al Kuweitului, Bill Clinton a ordonat bombardarea Serbiei, George W Bush a declanșat războiul din Irak și Barack Obama pe cel din Afganistan.

Un război pentru Venezuela ar fi elementul dominant pentru judecarea istorică a administrației Trump: o victorie îi va consolida traiectoria, o înfrângere îi va lua orice șansă de a fi reales actualului președinte.

Dar la astfel de riscuri, soluția cea mai bună ar fi rezolvarea situației în favoarea poporului din Venezuela, fără intervenție militară.

Și cu prelungirea pe mai departe a longevivei doctrine.

Este oare posibil?