Martin S. Martin. Președinții americani și situațiile de urgență națională

Prin însăși faptul că a fost concepută ca ramura guvernului care poate interveni în termen scurt și căreia i-a fost încredințată sarcina de apărare a națiunii, aparatului executiv al guvernului american i-au fost conferite de către Părinții Fondatori atributele de a fi un scut ridicat rapid în fața agresiunilor care amenință republica, atunci când se constituie o situație de urgență națională.

Este vorba de crize amenințătoare, a căror rezolvare nu poate aștepta lungul proces al deciziei politice.

Încă de la începuturile republicii americane, intervențiile prezidențiale bazate pe afirmarea unei condiții de urgență națională au fost prezente.

În anul 1794, primul președinte ales al țării George Washington a dat ordinul ca un contingent de 12.000 de militari să intervină în statul Pennsylvania, pentru a pune capăt conflictului cu distilatorii de alcohol numit Rebeliunea Whiskey-ului. Protestatarii refuzau să plătească taxa pe alcohol, prima taxă introdusă de guvernul federal american.

Abraham Lincoln a decis să elimine prevederea de Habeas Corpus în anul 1861, în anticiparea conflictului militar cu statele insurgente, fără consultarea congresului.

Cetățenii americani de etnie japoneză de pe coasta de vest au fost  internați în lagăre după începerea războiului cu Japonia, decizie care a fost ulterior sprijinită de hotărârea Curții Supreme. În anii ultimi, revizioniștii istoriei americane l-au acuzat de rasism și abuz de putere pe Franklin Delano Roosevelt, care a emis ordinul prezidențial pentru această acțiune, dar ei au trecut sub tăcere faptul că decizia lui Roosevelt se baza pe două argmente valide: prevenirea acțiunilor de spionaj și protejarea cetățenilor de etnie japoneză, care erau amenințați cu linșajul în multe regiuni ale țării, în atmosfera de furie declanșată de atacul infamant de la Pearl Harbour.

Cu războiul din Coreea în plină desfășurare, președintele Harry Truman a declarat în anul 1952 situația de urgență și a naționalizat mai multe întreprinderi siderurgice care nu produceau suficient oțel din cauza grevelor repetate.

Urgența națională a fost invocată de președinții americani în multiple ocazii de declarare a războiului, care a fost ulterior confirmată de votul congresional.

George W. Bush a declarat starea de urgență națională imediat după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, iar în anul 2009, președintele Barack Obama a autorizat spitalele să organizeze servicii medicale de urgență pentru ceea ce se considera că ar putea deveni o catastrofă națională produsă de gripă porcină devenită endemică.

Abia în anul 1976, congresul american a votat Legea Urgențelor Naționale, semnată de președintele Gerald Ford. Ea prevede că, în condiții de mare urgență și cu amenințări iminente la siguranța țării și națiunii, președintele este autorizat să confiște proprietăți, să introducă controlul federal al sistemelor de producție, să deplaseze forțe militare în teritorii străine, să instituie legea marțială, să preia controlul total al transporturilor și comunicațiilor, să aloce sume de bani din fondurile de urgență, să restrângă circulația internă și internațională, să pună sub control militar sectoare de economie, teritorii și instituții și să declare război.

Legea prevede că administrația prezidențială trebuie să supună congresului documentația detailată a condițiilor care au creat starea de urgență națională.

Trăim conflictul politic generat de securizarea graniței de sud a țării.

Administrația Trump consideră situația prezentă o criză de tip urgență națională, fiindcă permite intrarea ilegală în Statele Unite a mii de cetățeni străini în fiecare zi, pentru că a dus la creșterea criminalității legate de imigranții ilegali, pentru traficul intensificat de oameni și droguri, ultimul asociat cu atingerea unor cifre record de mortalitate a populației americane de vârstă mijlocie.

Propunerea ca granițele țării să fie securizate și ca să se înceapă construcția unui zid la granița de sud a fost unul din punctele forte ale candidatului Donald Trump și a devenit foarte populară.

Dar după doi ani de mandat prezidențial, proiectul încă stagnează și opoziția democrată din congres este feroce, negând cu insistență alocarea fondurilor necesare.

Pe de o parte, ostilitatea deputaților democrați este o componentă a “rezistenței” față de orice propunere sau inițiativă a echipei Trump.

Pe de altă parte, negarea fondurilor necesare este legată de convingerea că, dacă zidul separator ar fi construit, acesta va demonstra limpede că Trump a avut dreptate și îi va crește semnificativ creditul politic.

Așa cum se prezintă situația acum, pentru democrați este mai important să se opună președintelui, decât să cadă de acord în privința unor nevoi imediate ale națiunii.

Ce este și mai ciudat este că politicienii democrați care votează astăzi blocarea zidului de la granița de sud au votat extinderea lucrărilor de securizare a graniței de sud și ridicarea unor bariere pe lungimea de 700 de mile în anul 2013.

Sunt elemente de strategie politică dotate cu potențialul de a deveni definitorii pentru un grup sau pentru o personalitate politică.

Ideea etanșeizării graniței de sud a Statelor Unite promite să fie – dacă va fi dusă la îndeplinire – cel mai important stâlp al președinției Trump.

Totodată, ea va fi cea mai neagră pată pe imaginea actualului președinte, dacă el nu va reuși să facă din promisiune o realitate.

Condiția amintește de George WH Bush, care în campania electorală a lansat lozinca “Citiți pe buzele mele, nu vor fi noi taxe!”

Când Bush și-a călcat promisiunea, opinia publică i-a devenit imediat ostilă, iar șansa unei realegeri s-a evaporat.

Dacă Donald Trump nu își poate permite să piardă actuala bătălie politică, nici noua speaker-iță a congresului, Nancy Pelosi, nu concepe să fie înfrântă atât de categoric imediat după ce a pus din nou mâna pe ciocanul de dominare a camerei reprezentanților .

Sub ochii noștri, conflictul în subiectul imigrației ilegale devine conflictul Trump-Pelosi.  

Care este responsabil și pentru cea mai lungă perioadă de blocare parțială a activității guvernului, care a depășit 25 de zile.

Rezolvarea acestui conflict, într-un mod greu de anticipat azi, va avea o mare influență asupra politicii americane din viitorii doi ani și va cântări greu în balanța alegerilor din 2020.