Medievistul de dreapta care n-a jurat

Despre Ernst Kantorowicz, libertatea academică și „universitatea secretă”

Un articol de Simon During pentru The Chronicle

Ernst Kantorowicz, distins profesor de istorie medievală la Univesitatea Berkeley din California, a fost concediat în 1950 pentru refuzul său de a semna un jurământ de loialitate, scornit de conducerea universității dintr-un episod de panică caracteristică perioadei Războiului Rece.

Principala obiecție a lui Kantorowicz a fost față de faptul că i se cerea, ca și altor profesori, să declare că acceptă constituția SUA și că nu este membru al vreunei organizații subversive. El nu a fost singurul profesor din sistemul universitar californian care să refuze o astfel de declarație și care să plătească ulterior cu poziția sa – 36 de alți profesori din stat s-au găsit subit în aceeași poziție, concedierile fiind ulterior răsturnate de Curtea Supremă.

Kantorowicz își găsise însă deja un alt loc de muncă la Institutul pentru Studii Avansate de la Princeton. În retrospectivă, acest incident pare relativ trivial: simplă paranoia postbelică, un alt exemplu de supunere a instituțiilor universitare politicii.

Dar nu ar trebui să lăsăm concedierea lui Kantorowicz să se piardă din memoria instituțională – un act a cărui importanță crește în mod paradoxal din ce în ce mai mult din cauza motivelor refuzului cercetătorului, care devin din ce în ce mai vetuste și neobișnuite. Argumentele profesorului de la Berkeley erau chiar și atunci îndepărtate de gândirea uzuală a unui profesor, această distanță crescând odată cu trecerea timpului și oferind o șansă unică profesorilor de acum. Aceștia pot descoperi în argumentele lui Kantorowicz noi modalități de a relaționa astăzi cu un sistem universitar total dezrădăcinat de tradițiile și legitimitatea sa seculară, devenită și ea arhaică.

Marele medievist nu și-a argumentat refuzul de a semna un jurământ de loialitate prin apelul la „libertatea academică” a lui John Dewey, și nici nu a refuzat din sentimente filosocialiste. În mod contrar, după cum declara într-un pamflet ulterior, el era un „conservator” care a împușcat și ucis comuniști ca soldat voluntar în timpul Revoltei din 1919 de la München.

Argumentele sale izvorau dintr-o tradiție conceptuală sau instituțională total diferită de cele acceptate de mediul politic sau academic modern. Kantarowicz considera profesoratul ca pe o responsabilitate, ca pe un oficiu încredințat în cadrul unei universități concepute ca o „corporație” sau corpus mysticum – un statut definit în vremea Europei medievale când universitățile au fost fondate ca universitas magistrorum et scholarium ­– instituții alcătuite exclusiv din profesori și studenți.

În calitate de corporație, universitatea avea un statut juridic particular și nu putea fi identificată cu suma membrilor săi, ea fiind mai degrabă o entitate abstractă, permanentă și eternă. Cărturarul putea participa la instituția universității prin intermediul oficiului profesorial, care îi oferea „demnitate”, dignitas. Astfel concepută, demnitatea nu este o componentă personală ci o calitate esențială a funcției de universitar – într-o instituție mistică și permanentă, demnitatea face personalitatea privată și demnitatea profesională să fuzioneze, după cum explica Kantorowicz în cartea sa din 1957, The King’s Two Bodies [n. trad. „Cele două corpuri ale regelui”].

Fiind corpus mysticum, universitatea este considerată o corporație într-un sens radical diferit de cel antreprenorial contemporan – corpul mistic fiind reprezentat exclusiv de studenți și profesori, administratorii sau oamenii de serviciu nu aparțin universității propriu-zise, ei fiind doar externi auxiliari. Oamenii de serviciu păstrează curățenia în campus, administratorii asigură o structură normativă, ei sunt angajați, pe când profesorii, ca adevărați membri ai corpului universitar, nu pot fi considerați angajați.

Altfel spus, profesoratul era pentru medievistul de la Berkeley o demnitate publică – nimeni nu avea control asupra profesorilor, nimeni nu le cuantifica rezultatele, demnitatea profesoratului antrena cu sine folosirea discernământului și a conștiinței, fiind strâns legată de „datoriile concrete ale magistrului ca membru al corpului academic”. Demnitatea profesională obliga profesorii să își respecte conștiința cu „pasiune” și „dragoste”, presupunea acceptarea sacrificiului sinelui întrupat pentru binele funcției ocupate, concept originar din sacrificiul divin al umanității hristice.

Acest mod de gândire era desigur complet arhaic în 1950 – niciun alt profesor care a refuzat să semneze jurământul de loialitate nu a invocat vreun argument similar. Majoritatea refuzurilor au izvorât din stângism sincer sau din apărarea libertății academice împotriva unui „totalitarism democratic”, în termenii de atunci.

Gestul lui Kantorowicz își avea originea în rațiunea societății germane de la 1900 și în lecțiile deprinse de la grupul George-Kreiss, coagulat în jurul lui Stefan George și a idealului unei „Germanii secrete”, o formă superioară spiritual, perenă și nobilă. Într-o prelegere ținută împotriva naziștilor în 1933 la Universitatea din Frankfurt, înainte de autoexilare, Kantorowicz și-a exprimat credința în „Germania secretă”, caracterizată de înălțarea poetului și gânditorului la demnitate monarhică. Actul lui de sfidare din 1950 a demonstrat continuitatea cu gândirea sa de atunci.

Credințele lui Kantorowicz erau moștenite din gândirea și mentalitatea medievală, căreia și-a devotat cariera academică. Cercetările sale își propuneau să demonstreze că demnitatea oficiului, fiind în mod simultan materială și spirituală, era inițial atribuită împăraților Romani, căpătând ulterior o natură hristologică, bazată pe natura simultan divină și umană a lui Christos. În această formă, odată cu răspândirea Creștinismului latin, ideea de demnitate divină a oficiului a fost transferată unui șir de oficii sau poziții instituționalizate: Papei, împăratului Roman-German, cavalerului, preotului, avocatului, profesorului, poetului.

Nu e greu de înțeles de ce acest mod de gândire învăluit în misticism l-a atras pe Kantorowicz: evreu homosexual și secular cu ethos aristocrat, descendent al unei familii bogate, profesorul german a fost profund atras de categorii abstracte precum „demnitatea” sau „oficiul”, categorii ale elitei care nu făceau nicio referire la rasă sau etnie. Kantorowicz și-a asumat acest tip de conservatorism subtil ca pe o formă mult mai puternică de apărare împotriva antisemitismului decât adoptarea unor progresisme universalizante, precum comunismul.

Influența ideilor ezoterice ale lui Kantorowicz s-a răsfrânt și asupra studenților săi. Pentru un grup de tineri poeți gay, care îl adoptaseră pe medievistul german drept mentor, ideea că poeții dețineau un oficiu nobil cu continuitate din Antichitate a fost extrem de atractivă. Trei dintre studenții săi, Robert Duncan, Jack Spicer și Robin Blaser au format nucleul ulterioarei „renașteri de la Berkeley”, jucând și un rol important mai târziu în definirea contraculturii.

Cariera academică a lui Spicer a fost primejduită atunci când i s-a alăturat lui Kantorowicz în refuzul de a semna jurământul de loialitate. Duncan a transferat însă patosul recalcitrant ultraconservator al mentorului său către o mișcare politică radical diferită, alăturându-se mișcării libertății de exprimare de la Berkeley în 1964, prima mișcare de revoltă civilă din universitate care a dat naștere activismului pe care îl asociem astăzi cu perioada 1968. Berkeley a devenit astfel un focar de radicalism, fiind notabil faptul că obsesia stângistă cu autonomia, libertatea și o formă de demnitate personală e înrădăcinată prin influența lui Kantorowicz într-o teologie politică ultraconservatoare.

Urme ale influenței lui Kantorowicz pot fi descoperite și în gândirea academică mai recentă, precum în „sociologia pragmatică” a lui Luc Boltanski, devenită extrem de importantă.

Boltanski consideră că neliniștea existențială este specifică omenirii din cauza faptului că viitorul este opac și neașteptatul inevitabil, situație care crează nevoia de instituții care să amelioreze „nesiguranța” prin regului, protocoale și discursuri. Nevoia de securitate presupune și nevoia de critică socială, necesară călirii și perfecționării constante a instituțiilor sociale.

Precum Kantorowicz s-a dedicat explorării conceptului dualității oficiului, Boltanski consideră instituțiile ca fiind simultan întrupate și abstracte, agenți reali dar și concepte perene, a căror identitate este separată de materie și nemuritoare. Instituțiile au „două corpuri”, spune Boltanski, în continuarea lui Kantorowicz.

Din câte știu, Boltanski nu a abordat conceptul demnității oficiului, însă idea că putem scăpa de anxietatea aleatoriului – cândva numit fortuna – prin asumarea identității de reprezentanți ai unor oficii și instituții perene se manifestă puternic în opera sa.

În ziua de astăzi ne este dificil să nu ne considerăm ființe întrupate, cu o identitate legată de realități sociale și biologice concrete, chiar și în viața noastră profesională. Ca universitari, rasa, etnia, „genul” și preferințele noastre sexuale ne organizează curicula și obiectivele de cercetare, o blasfemie pentru Kantorowicz.

Universitatea modernă a decis să nu se considere un corpus mysticum indiferent caracteristicilor identitare ale celor ce lucrează în ea, ci s-a secularizat radical permițând trăsăturilor morale și fizice personale ale profesorilor să o ordoneze: am putea spune că a schimbat demnitatea pe echitate.

În această privință nu există cale de întoarcere, desigur: istoria despre care ne amintește Kantorowicz s-a sfârșit, însă rămâne o întrebare. Ce facem cu această tradiție în continuare? Îi celebrăm în mod progresist sfârșitul sau regretăm și rezistăm în mod conservator burkean pierderea puterei și măreției sale irefutabile?

Niciuna dintre aceste opțiuni nu este viabilă, însă.

Nu a existat niciodată corpus mysticum-ul pe care Kantorowicz l-a invocat, nici atunci când Împăratul Roman de națiune germană, Frederick al II-lea a înființat prina universitate publică, seculară în 1224, nici în Germania anului 1933, nici în SUA anului 1950. Universitatea în calitatea sa de corporație era un corp mistic în două accepțiuni: era fondată juridic ca o corporație permanentă și nemuritoare și astfel spirituală, dar ea era și o simplă idee, o construcție a imaginației.

Atunci când Kantorowicz a refuzat să semneze jurământul de loialitate din 1950, ca și atunci când s-a împotrivit nazificării sistemului universitar German în 1933, el a apărat distincția dintre actual și real. Pentru el, ceea ce nu există poate fi mai real decât ceea ce există. Universitatea actuală este supusă vicisitudinilor războaielor, forțelor administrative, presiunilor ideologice, ș.a.m.d., pe când universitatea reală, universitatea secretă, este liberă. Există astfel momente când trebuie să ne sacrificăm ca să apărăm realul de actual.

Să reformulez această idee într-un mod mai puțin ezoteric, à la Boltanski: ideea că trebuie ocazional să ne sacrificăm entitatea corporală, sinele nostru definit identitar de criterii rasiale, sexuale, ierarhice și profesionale, pentru acel corpus mysticum nu va dispărea niciodată, oricât de obscură va deveni. Fără această idee, nu există „noi” ca profesori, „noi” ca membri ai unei instituții, universitatea, al cărei statut de corporație i-a asigurat supraviețuirea multiseculară. Pentru contemporaneitate, universitatea secretă nu este universitatea care își propune mai multă întrupare, ci mai puțină, ea neputând muri până când universitatea însăși nu va dispărea și ca idee, și ca instituție.

Ce ar putea însemna acest lucru în mod practic? Dintr-o perspectivă idealistă, acceptarea faptului că universitatea secretă încă există presupune că trebuie să fim pregătiți să urmăm exemplul lui Kantorowicz. Ar trebui să fim pregătiți nu doar să rezistăm forțelor care vor să transforme corpus mysticum-ul într-o instituție birocratizată, ci și să ne sacrificăm pentru demnitatea oficiului. Realistic vorbind, însă, având în vedere faptul că majoritatea profesorilor sunt dependenți de locul lor de muncă pentru a supraviețui în lumea burgheză, existența universității secrete presupune faptul că trebuie să acceptăm costurile trădării sale și să ne acceptăm, mai mult sau mai puțin deznădăjduiți, rolul nostru ca participanți în dezmembrarea constantă a universității reale.

Articol original: The Right-Wing Medievalist Who Refused the Loyalty Oath