Melania Cincea. Sufocaţi de impostură

Semidoctismul şi competenţa mascate de diplome nemeritate, inflaţia de de doctori, plagiatele de licenţe, de doctorate, de cărţi, colecţiile de diplome inutile şi nemeritate, CV-urile decorate cu informaţii mincinoase, falsele opere ştiinţifice scrise în puşcării, cu girul unor reprezentanţi ai mediului academic, sunt indubirabile dovezi de crasă impostură academică. Ajunsă atât de extinsă în societate, încât avem senzaţia că ne sufocă. 

Din 2012, de când în atenţia publică a fost adus primul caz de plagiat al unei teze de doctorat, plagiat comis de un om de la vârful statului –  e vorba despre fostul premier Victor Ponta, doctor în drept, girat de fostul premier şi mentor politic al său, Adrian Năstase  –, în presă au apărut constant probe indubitabile referitoare la zeci şi zeci de doctori care şi-au obţinut titlul academic prin fraudă. Indivizi pe care îi găsim în diverse funcţii ale statului, în instituţii-cheie, chiar în universităţi, toţi în poziţii bine remunerate, parţial datorită exact doctoratelor plagiate. Mulţi dintre ei sunt produsul aceloraşi instituţii universitare unde impostura, s-a dovedit, nu a fost doar tolerată, ci susţinută şi muşamalizată de la vârf.

Doctorilor impostori li s-a adăugat o altă categorie intrată în atenţia publică, anume a celor care scriu cărţi plagiind sau autoplagiindu-se. O fac pentru a trece fraudulos prin concursuri pentru grade universitare ori pentru abilitări, sau doar pentru a-şi decora CV-urile care le deschid uşi.

Au ieşit la iveală apoi politicieni semidocţi, agramaţi – unii puşi de partide pe liste şi votaţi de electorat să-i reprezinte în Parlamentul naţional şi în cel European, alţii propulsaţi tot de partide prin ministere şi chiar în Guvern. Când îi auzi vorbind, te revolţi în faţa modului în care stâlcesc limba română şi ţi-e jenă că te reprezintă.

Apoi, au fost aduşi în lumina reflectoarelor politicieni, înalţi funcţionari publici, şefi de instituţii care, potrivit CV-urilor loe, sunt multicalificaţi: în informaţii şi securitate naţională, în politică externă şi diplomaţie, după ce au trecut – majoritatea, în mod inexplicabil – prin universităţile şi colegiile SRI, MApN şi MAI. Devenise, la un moment dat, cutumă ca orice „Mitică Cias”, absolvent de Construcţii, Petrol şi Gaze sau Horticultură, care visa la o carieră politică în liga mare să obţină diplome de la aceste pepiniere academice. Orice om cu raţiunea nealterată se întreabă cum au fost admişi, cum au obţinut aceste diplome şi câţi “mărgăriţi” de calibru intelectual (sub)mediocru au trecut prin şcolile acestor instituţii de politică externă, de siguranţă şi ordine publică, de apărare şi de securitate ale României.

La concurenţă, în arena impostorilor intră şi cei care au absolvit, concomitent sau într-un timp foarte scurt, câteva facultăţi, masterate, doctorate, unii făcând şi cursuri postuniversitare. Cum au reuşit astfel de performanţe, cu ce cunoştinţe au rămas de pe urma unui astfel de maraton academic, ce competenţe reale au nu i-a întrebat nimeni când i-a propulsat prin funcţii de conducere sau pe locuri eligibile pe listele parlamentare. „Noi ştiam de impostori celebri – de Ponta, de Orlando Teodorovici, de Oprea –, dar problema este că eşaloanele doi şi trei sunt o nenorocire”, spune Valeriu Nicolae într-un interviu pe care l-am realizat pe tema incursiunii sale în impostura și încrengăturile din Parlament, adăugând că, din 460 de CV-uri analizate, mai mult de 250 vorbesc despre impostură. Le-a ales pe cele 100 cele mai spectaculoase şi le-a prins într-un volum: Nu tot ei! România în ghearele imposturii (Humanitas, 2020).

Aşa cum am scris într-o notă pentru această carte, liantul între CV-uri şi biografii trucate într-un fel sau altul – trambuline pentru cariere în politică sau chiar în sistemul de securitate al statului –, este impostura cu gir academic. Efecte ale acesteia sunt şi semidoctismul licenţiaţilor, şi incompetenţa drapată de diplome, şi plagiatele, şi girarea de false opere ştiinţifice scrise în puşcării ca pretext pentru eliberarea înainte de termen a unor infractori de drept comun, în general condamnaţi în dosare de mare corupţie. În comparație, șarlatania unui fost premier și a unui șef SIE care și-au trecut în CV cărți care nu sunt de găsit, adică pe care nu le-au scris, par glume…

Impostura a ajuns omniprezentă, chiar triumfă, pentru că e tratată cu clemență, chiar cu indiferență. Pentru că societatea se oripilează într-o prea mică măsură în fața unor astfel de derapaje morale – poate și pentru că, extinse insondabil, au cangrenat fibra morală a unei mari părți a populației. Pentru că există toxice şi solide lanţuri de complicități în instituții ale statului, chiar în justiție, între oameni al căror parcurs profesional e maculat în mod similar.

Procesul de însănătoşire – scoaterea la lumină a actelor de impostură este un prim pas – se anunţă lung şi anevoios.

text publicat în premieră pe siteul PUTEREA A CINCEA