„Mic discurs despre iad”, de Hans Urs von Balthasar. Paradoxuri și concluzii

Un text de Vlad-Marius Doboș, student la Universitatea de Vest din Timișoara la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie, specializarea Teologie

Cartea de față tratează un subiect care ne provoacă de cele mai multe ori crispare, indispoziție, gânduri întunecate pe care le alungăm. În doar câteva zeci de pagini, Hans Urs von Balthasar ne pune acest gând înainte într-o manieră cât se poate de rezonabilă, moderată, dar fără niciun ocoliș. Își asumă riscul de a sparge toată stânjeneala și de a nu cruța niciunul din gîndurile ascunse pe care le nutrim de obicei despre acest subiect.

Autorul nu pretinde a fi nici un reformator al dogmelor soteriologice, nici un exponent al libertinajului și nici măcar un polemist înflăcărat. Își propune doar atât cât mărturisește titlul: o privire asupra modului nostru de a percepe acestă dihotomie decisivă a veșniciei. Se anunță încă de la început totuși că prelegerea poate avea un potențial inflamator. Așadar să nu ne pierdem sângele rece și luciditatea analizei.

Structura prelegerii e simplă. Sunt prezentate în câteva pagini detaliile despre subiect. Urmează o expunere a esenței doctrinei creștine, în care se subliniază trăsăturile-cheie pentru deslușirea temei. Sunt conturate cele două paradigme, cea a iadului și cea a raiului, cu exemple din Sfînta Scriptură. Iar în final se confruntă părerile opuse cu privire la iad și osânda veșnică, cartea sfârșindu-se cu argumentul autorului întărit de exemplul Sfântul Apostol Pavel. Un lucru e cert, sub nicio formă nu se urmărește minimalizarea realității iadului și nu se acreditează ideea că toți se vor mântui, erezie cunoscută sub numele de apocatastază.

Întrebarea centrală ne sună foarte familiar: dacă Dumnezeu este iubire, iar esența creștinismului este dragostea Sa nesfârșită pentru lume, desăvârșirea omului constând în dobândirea iubirii de aproapele și chiar a vrăjmașilor, cum e posibil iadul, cel mai cumplit chin veșnic pentru făpturile Domnului? Von Balthasar nu răspunde la această întrebare, mai mult, consideră că niciun sfânt sau profet nu va răspunde la ea cât timp există această lume. În schimb, îi îndeamnă pe cei siguri de răspuns să o ia încet, să mai conspecteze Sfintele Scripturi și izvoarele Tradiției înainte să meargă până în pânzele albe cu certitudinea iadului plin ochi de oameni păcătoși. Plasează o întrebare cât se poate de legitimă și anume: a concluzionat vreodată biserica damnarea iremediabilă la osânda veșnică a unui om? Nu… și nici nu o poate face. Înseamnă asta că întreaga panoplie de avertismente, amenințări, pedepse anunțate celor din umbra morții sunt mincinoase? Nicidecum. Infernul este o posibilitate cât se poate de serioasă și înspăimântătoare, ne spune von Balthasar, însă nu aici este cheia!  Dar, – contrazicem noi isteți – e evident că se duc în iad, așa cum zice Apostolul, desfrânații, hoții, ucigașii… Doamne, dar eu nu mă regăsesc în aceste categorii! Altă categorie ni se potrivește, într-adevăr, obiectează autorul, cea a fariseului, a executantului de legi imaculat (văruit, sic!).

Următorul argument este că, de vreme ce am conștientizat că eu sunt cel mai vrednic de iad, însemană că nu-i pot destina pe alții focului veșnic decât după mine, singura variantă prin care pot să nu neg iadul este: Eu, Doamne și păcătoșii asemenea mie, mergem în iad. Dar odată ce m-am predat sentinței cât se poate de îndreptățite și m-am lăsat în Voia și Mila Domnului, oare nu am ajuns la conștiința dobândită de cei pe care îi știm plăcuți lui Dumnezeu? Și de aici, nu spun ca și Apostolul Pavel, mai bine să fiu eu anatema decât frații mei (Rom.9,3)?

Dacă suntem atenți la cum se exprimă Scriptura în privința acestei probleme, paradoxul ne sare imediat în ochi. Von Balthasar citează un exemplu foarte bun: „N-am venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea.” (Ioan 12, 47) și „Spre judecată am venit în lumea aceasta, pentru ca cei ce nu văd, să vadă, iar cei ce văd să fie orbi” (Ioan 9, 39). În plenitudinea iubirii, aceste cuvinte se pot concilia din pricină că cei ce văd de fapt nu vor să vadă, argumentează autorul, nu putem știi dacă aleg o orbire definitivă sau cândva își vor dori și vor putea să-și recapete lumina ochilor. Poate sensul acestei exprimări echivoce și nesatisfăcătoare este tocmai acela de a ne împiedica să ne însușim puterea exclusivă a Creatorului de a pedepsi irecuperabil, de a renega, de a refuza existența cuiva, ca pe o sabie cu care să amenințăm, o unealtă cu care să croșetăm povești îngrozitoare despre dușmanii noștri, așa cum a realizat un celebru autor medieval într-o superbă comedie. Miza amintirii infernului este asumarea căutării Paradisului prin înțelegerea noimei purității, sfințeniei pretinse de la noi. Dumnezeu vrea să ne câștige pentru noi înșine, pentru a ne regăsi condiția inițială, căreia am fost destinați.

Cea din urmă idee și sinteza întregului discurs este nădejdea mântuirii. „Un cer pentru toți nu înseamnă, spre exemplu, vreo încurajarea a lenei în angajarea etică, ci repreznită cea mai severă exigență imaginabilă față de toți: decizia în favoarea unei răbdări ce nu renunță din principiu niciodată, ci este gata să-l aștepte pe celălalt la nesfârșit…” Realizând aceasta, iubirea pentru ceilalți devine aproape spontană. Să ne ocupăm de noi înșine; la această atitudine suntem îndemnați de întreaga Tradiție. Cu alte cuvinte, suntem învățați să nădăjduim în mântuirea tuturor și să ne temem cel mai mult pentru a noastră, nu să speculăm numărul celor osândiți înaintea noastră. Să ne amintim că acest spirit negustoresc a mai apărut într-o pericopă evanghelică, cea despre caprele care, departe de a fi exemplare, se îndreptățesc iar oile, care neavând cunoștință, nici despre faptele lor bune, nici despre relele caprelor, ne sunt arătate ca drepte. În această lumină, perspectiva damnării absolute devine cu atât mai serioasă, în niciun fel edulcorată, așa cum ar putea părea când spunem că nu putem fi siguri de plinătatea iadului.

Hans Urs Von Balthasar nu a fost prea apreciat pentru căutările sale, fiind resimțit ca un ghimpe, ca un început de surpare pentru autoritatea milenară a Bisericii asupra conștiinței oamenilor. La prima vedere așa pare a fi, dar dacă privim mai atent la repercursiunile unei asemenea modalități de persuadare, putem afirma că, din contră, doar perspectiva aceasta poate păstra nobil discursul bisericii și diferit de un sistem întemeiat pe groază. Ce realizează reprezentanții bisericii care țes discursuri complexe și nesățioase despre cazane și smoală, făcându-i pe oameni să țină anumite rânduieli prin forța fricii de chinul veșnic? Nu cumva le induc o mentalitate mecanicistă? Dumnezeu ar fi un soi de calculator care separă și compară cantități exacte de fapte bune și păcate, mila lui fiind ca un procent adăugat, un punct din oficiu, nu-i așa? dacă iei calificativul suficient treci, dacă nu, cazi. Cred că trebuie să evităm cu cea mai mare precauție o asemenea interpretare. În final și în consens cu cele de mai sus citez, alături de Von Balthasar, un autor din aceeși tagmă și de o statură similară. Atâta timp cât nu ieșim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici pretinde paradisul. (N. Steinhardt, Jurnalul Fericirii, p. 36)