Minunile limbajului obișnuit

Edward T. Oakes despre „Wittgenstein on Ethics and Religious Belief”[1] (de Cyril Barrett), pentru First Things

Așa cum este bine știut, profesorii au des obiceiul de a da teste neanunțate, iar eu mă voi face aici vinovat de același obicei. Repede, cine a spus următoarele? „Limbajul obișnuit…este singurul limbaj în cadrul căruia putem fi siguri că înțelegem fenomenele.” Chiar și persoanele care au întâlnit doar în mod pasager curentele filozofiei contemporane ar putea ghici că Ludwig Wittgenstein este autorul acestui dictum, căci cine altcineva în secolul XX este mai cunoscut pentru elevarea statutului limbajului obișnuit la rangul privilegiat de principal obiect al reflecției filozofice? Dar, de fapt, autorul nu este nimeni altul decât fizicianul Werner Heisenberg, descoperitorul faimosului Principiu al Incertitudinii și poate unul dintre cei mai puternic responsabili pentru detașarea simțului realității obișnuite de lumea studiată de fizică: „Nu putem descrie fenomenele atomice fără ambiguitate în niciun limbaj obișnuit,” afirmă acesta. Și totuși, în aceeași prelegere conchide că recursul final, chiar și pentru omul de știință, va fi întotdeauna cel al mediului limbajului obișnuit.

Poate că aceasta este realitatea ineluctabilă care explică extraordinara influență a lui Ludwig Wittgenstein în lumea gândirii contemporane. Căci, oricât de stranie ar părea lumea noastră când e studiată prin lentila fizicii, totuși ea ne lovește ca fiind, în mod primar, lumea noastră, locul pe care, de bine, de rău, trebuie să îl numim „acasă”. Iar limbajul, limbajul obișnuit, limbajul pe care îl învățăm în mod inconștient încă din pruncie, este chiar mediul prin care avem acces la acea lume.

Dar, așa cum a arătat în mod surpinzător Heisenberg, în această lume se ascunde o realitate care trebuie că trimite lumea înțelegerii mediate de limbajul obișnuit într-o cădere liberă. Asta trebuie să însemne că, într-un fel, limbajul obișnuit, împreună cu logica pe care o reflectă, ascunde în interiorul său enigme care, analizate potrivit, pot fi descâlcite în așa fel încât să reveleze o lume neîntrezărită în momentele noastre lipsite e reflecție.

Orice student atent al gândirii lui Wittgestein trebuie să experimenteze, mai devreme sau mai târziu, cât de extraordinar de laborios este procesul concentrării pe limbajul obișnuit ca spațiu privilegiat al filozofiei. Spre sfârșitul vieții, Wittgenstein a mers la Cornell pentru o serie de prelegeri și discuții private cu corpul profesoral; unul din profesori își amintea mai târziu: „Sub neobosita sondare și presiunea investigației sale, îmi simțeam capul gata să explodeze. Nu aveam nicio pauză – nicio deviere de la subiect când devenea dificil. Eram absolut epuizat când am terminat discuția.”

Din cauza acestui motiv, cred că suntem în mod particular norocoși să avem în față acest studiu pe Wittgenstein al lui Cyril Barrett, profesor de filozofie la Universitatea Warwick. Cartea poate cu greu scăpa pe cineva de dificila muncă necesară pentru a-l înțelege pe Wittgenstein – asta ar fi o trădare, nu o interpretare a personajului – dar expune cu o admirabilă claritate întreaga panoplie de interese și demontează odată pentru totdeauna noțiunea desuetă ce susține că o focalizare pe limbajul obișnuit reprezintă o decădere a filozofiei din înălțimile exaltate ale metafizicii și filozofiei platoniciene.

Este adevărat că Wittgenstein a fost membru, deși unul prudent, al Cercului de la Viena, un grup de pozitiviști logici deosebit de ostili față de metafizică și ceea ce ei vedeau ca fiind pretențiile idealismului hegelian, din care A.J. Ayer s-a inspirat pentru foarte-influentul său eseu, Language, Truth, and Logic. Puține au fost mințile rămase neatinse de polemica lui Ayer, – enervant de bine-scrisă – împotriva validității oricărei afirmații nonempirice privind estetica, etica sau religia. Cartea nici nu fusese bine scrisă, că școala de pozitivism logic a colapsat din cauza inabilității sale înnăscute de a-și justifica principiul fundațional de empirism strict, bazându-se pe fundamentele empirice cerute de acel principiu.

Din acest eșec s-a născut turnura către analiza limbajului obișnuit; în multe feluri, această școală nu a trecut niciodată peste suspiciunea față de metafizică și alte forme de discurs transcendent pe care le-a moștenit de la predecesorul său, pozitivismul logic. În consecință, găsim în literatura acestei mișcări analiza unor întrebări presante, precum cea legată de motivul pentru care cuantificatorii „oricare” și „toți” nu sunt interșanjabili („orice doctor îți va spune asta” versus „toți doctorii trebuie să își facă asigurare de malpraxis”). O oarecare degenerare, s-ar putea crede, de la gloria Academiei lui Platon – sau chiar de la sala de curs a lui Hegel din Berlin.

Dar, așa cum arată Barrett în detaliu minuțios, această caracterizare a analizei limbajului obișnuit, cel puțin așa cum i se aplică lui Wittgenstein, este o caricatură. Dimpotrivă. Cititorul poate vedea cu claritate veritabila intensitatea pe care marele filozof a adus-o în toate reflecțiile sale despre religie. (Ne este de mirare, ne spunem în gând, că îi epuiza pe colegii săi.) Într-adevăr, cartea lui Barrett conduce către speculația că Wittgenstein va fi într-o zi cunoscut de către istoricii filozofiei drept analogul acestui secol cel mai apropiat de Blaise Pascal – o dimensiune a lui care, apropo, este complet ratată în cartea discipolului său, Ayer, despre el.

În mod neașteptat, gânditorul de secol XX de care Wittgenstein amintește cel mai puternic este Karl Barth (o comparație pe care Barrett însuși o face în mod foarte convingător). Acest fapt este în mod particular evident în remarca lui Wittgenstein despre rolul rațiunii și al argumentului în mintea unui credincios, o prezentare care aproape că transcrie exact viziunea lui Barth asupra lui Anselm:

O dovadă a existenței lui Dumnezeu ar trebui cu adevărat să fie ceva cu al cărei ajutor cineva s-ar putea convinge că Dumnezeu există. Dar cred că ceea ce credincioșii care au furnizat asemenea dovezi au vrut să facă este să dea credinței lor o analiză intelectuală și un fundament, deși ei înșiși nu ar fi ajuns niciodată să creadă în urma unor asemenea dovezi.

Privirea pătrunzătoare izvorăște fără îndoială din simțul ascuțit al lui Wittgenstein de a percepe felul în care argumentele funcționează de fapt în cadrul lumii lingvistice. Ajută să ilustrăm cum concentrarea sa pe lumea de zi cu zi a limbajului nu sufocă defel sensibilitatea metafizică și religioasă ce permează sufletul uman. În schimb, în cazul lui Wittgenstein, analiza lingvistică a oferit acces la informații intuiții despre natura credinței și a comportamentului etic ce rivalizează cu orice altă reușită a secolului nostru. Acest argument amintește de un pasaj extraordinar din Pascal despre natura credinței:

Dacă [Hristos] nu s-a sculat din morți, atunci s-a descompus în mormânt la fel ca orice alt om. Este mort și descompus. În acest caz, el este un dascăl ca oricare altul și nu mai poate ajuta. Deci trebuie să ne mulțumim cu înțelepciunea și speculația. Dar dacă am nevoie ÎNTR-ADEVĂR să fiu salvat, ceea îmi trebuie este certitudinea – nu înțelepciune, visuri sau speculație, – iar această certitudine este credința. Credința este ceea ce e necesar inimii mele, sufletului meu, nu inteligenței mele speculative. Căci sufletul meu, împreună cu pasiunile sale, la fel ca și cum ar fi împreună cu sângele și carnea sa, este cel ce trebuie salvat, iar nu mintea mea abstractă. Poate că putem spune: doar iubirea poate crede în Înviere.

În acest pasaj găsim prefigurarea adevăratului coleg de secol XX al lui Pascal, faimosul singuratic de la Cambridge.

Edward T. Oakes, S.J., predă în cadrul Programului de Studii Religioase al New York University.

[1] Wittgenstein on Ethics and Religious Belief, de Cyril Barrett, Ed. S.J. Blackwell, 285 pagini.