Mircea Mihăieș. Arginții doamnei Argento

Mișcări cu titluri pioneriesc-solidare, precum #MeToo, sau vulgar-războinice, gen „Shitty Media Men”, sunt mărci ale vremurilor noastre. Grupurile feministe dau astfel o replică viguroasă agresiunilor de natură sexuală. Reale, exagerate sau imaginare (nu vom ști cu precizie niciodată, deoarece granița se dovedește adeseori fluidă), ele vizează de preferință abuzuri petrecute în lumea filmului, a presei ori în mediul academic. Am întâlnit prea puține exemple din sfera business-ului, a IT-ului ori a politicii. Situațiile ieșite la lumină până acum sugerează o anumită legătură cu vizibilitatea / celebritatea celor implicați. Ca să înlătur orice neclaritate: nici nu-mi trece prin cap să neg existența abuzurilor sexuale. Ele s-au petrecut întotdeauna, se petrec și se vor petrece și în viitor. Ca să nu mai vorbesc de faptul că încă există societăți care au la bază tocmai umilirea sistematică a femeii. Sunt sigur că personaje odioase de teapa lui Harvey Weinstein își binemerită soarta. Și nu numai el. Trăim într-o civilizație în care orice ștăbuleț consideră că e de la sine-nțeles să-și ciupească de fund subalternele și să-și transforme secretara în amantă.

Există însă un aspect care merită analizat. El se leagă în mintea mea de o mică discuție la un examen de abilitare la facultatea unde sunt angajat. Sper că imaginea va deveni limpede la sfârșitul articolului. Și anume, uimitoarea asemănare, în unele cazuri, dintre victime și călăi. Una dintre temele atinse de candidat a fost aceea a „literaturii pușcăriilor”. Rolul lor în descrierea monstruozității sistemului comunist e indubitabil. Mi-am permis să particip la discuție cu următoarea întrebare: unde plasăm, în acest context tragic, încercările de exonerare (sau de nuanțare) a vinei călăilor? Am dat exemplul lui Constantin Noica și-al inexplicabilului său Rugați-vă pentru fratele Alexandru. Ce facem, apoi, cu mărturiile unui Alexandru Paleologu, pentru care experiența carcerală pare a se fi situat la antipodul celei evocate de majoritatea autorilor de cărți despre gulagul românesc? Sigur că în cazul lui Alexandru Paleologu ispita sfidării, impresionanta curtoazie a omului și frivolitatea plină de farmec explică o astfel de poziție. În fond, fiecare individ percepe experiențele-limită în mod diferit. De ce n-ar fi fost și pușcăria un „spațiu al libertății interioare”, sintagmă pe care am întâlnit-o la mai mulți autori?!

Am mai evocat și un alt aspect. Și anume, cel în care memorialistica de închisoare îi oferă autorului prilejul unor inadmisibile reglări de conturi cu victime care nu se mai pot apăra. Mă refeream la felul în care, în recent reeditatul volum Nopți albe și zile negre. Memorii din închisorile și lagărele comuniste (Fundația Academia Civică, 2017) N. Carandino îl evocă pe Gheorghe I. Brătianu, istoricul și politicianul liberal, fiu al lui Ionel Brătianu, mort în condiții dezumanizante la Sighet. Scriind despre carte, Tudorel Urian explică rândurile infamante „printr-o rivalitate de partid, printr-o mare antipatie personală sau, poate, printr-o simplă confuzie de persoană.” A treia supoziție e, în opinia mea, exclusă. Rămân celelalte două. Întrebarea este: cât de mult poți „înmuia penița în vitriol”, cum spune criticul de la „Viața Românească”? În ce măsură astfel de „mărturii” sunt altceva decât narațiuni ale unei tragedii, devenind parte a unui scenariu resentimentar sau al unuia încărcat de ură și dorință de răzbunare?

Rândurile sunt teribile, dar ele trebuie citate tocmai pentru spărtura pe care o fac în judecata conform căreia victimele sunt victime, iar călăii călăi. Uneori, iată, victimele împrumută ceva din cruzimea imparabilă a schingiuitorilor: „Nu văzusem până atunci și nici până astăzi n-am mai avut ocazia să văd o ființă omenească ajunsă la un asemenea hal de prăbușire și degradare. Când era adus înapoi în celulă — și mi-am dat seama că era vecin cu mine — gardienii îl supuneau la tot felul de umilințe. «Ia stai pe vine, mă, și cântă cocoșește, hai să te aud!» sau «Dar pisica, dar câinele, ia spune mă, cum scheaună, cum latră?» Nenorocitul îndeplinea toate aceste ordine cu o îngrozitoare supunere. Nu mai era om. Era o fantomă. L-am privit și l-am auzit săptămâni de-a rândul. Sfârșisem prin a-l identifica. Era George Brătianu, profesorul, șeful de partid, fiu și nepot de statuie.”

Și cu asta revin la chestiunea denunțurilor din seria #MeToo. N-am nici calificarea juridică și nici informațiile pentru a emite opinii ferme și a da verdicte. Cine n-a trăit situațiile ca atare, nu se poate pronunța. Ca s-o parafrazez pe cântăreața Melanie Safka: „N-am harasat pe nimeni, și nici n-am fost harasat!” (La Melanie, cuvintele erau „I don’t eat animals and they don’t eat me”.) Sunt însă convins că în unele cazuri, mai ales la Hollywood, situația e mai complicată decât o sugerează pozițiile publice ale celor împricinați. Și asta pentru că nu e vorba doar de abuzuri sexuale. Mizele financiare sunt și ele enorme. Vorbim de bărbați și femei care jonglează cu zecile, ba chiar cu sutele de milioane de dolari. Or, trebuie să fii de-o supremă naivitate (sau ticăloșie) să-ți imaginezi că tu, o fată oarecare, venită din cine știe ce cătun din Midwest, devii celebră și bogată peste noapte fără să plătești, într-un fel sau altul, pentru asta. Averile obscene sunt adeseori rezultatul unor împrejurări și existențe obscene. Cu alte cuvinte, cine mănâncă din troaca porcilor, sfârșește prin a fi mâncat de porci…

Demn de atenție e și un episod din zona presei culturale. Toată lumea a auzit de „The New York Review of Books”. Bilunarul new-yorkez e, dincolo de orice dubiu, publicația care poate crea sau nărui instantaneu reputații literare și academice. Condusă decenii în șir de un intelectual rafinat, Robert Silvers, revista i-a fost încredințată în mai 2017, după moartea acestuia, lui Ian Buruma. Neavând o experiență editorială consistentă, acesta a imprimat o politică radical feministă, cu un interes marcat pentru cultura și istoria Orientului îndepărtat, și un dezinteres clar pentru literatură. Mă număr printre abonații revistei pe care viziunea lui Ian Buruma i-a plictisit de moarte.

Iată însă că, zilele acestea, la doar un an și câteva luni de la surprinzătoarea lui numire, Buruma abandonează (ori i se retrage, încă nu e clar) conducerea redacțională. Împrejurările sunt legate de subiectul abordat mai sus. Buruma a decis să publice articolul-apologie al unui celebru om de radio, canadianul-iranian Jian Ghomeshi. În 2014, acesta își pierduse slujba în urma unor acuzații de hărțuire și comportament violent față de angajate ale Canadian Broadcast Company. Una din învinuirile care i s-au adus („verbal abuse during sex” / „limbaj abuziv în timpul actului sexual”) mi se pare, ca filolog, antologică. Evident, altele sună mai puțin comic. A urmat un proces răsunător, la încheierea căruia Ghomeshi a fost achitat. El și-a descris experiența care i-a ruinat cariera într-un articol mai degrabă încărcat de căință decât arogant. Sub titlul „Reflections from a Hashtag”, textul a fost publicat (deocamdată doar în ediția electronică) de către Ian Buruma, ceea ce a iscat protestele unei părți a redacției și a dus la „mazilirea” lui. Dincolo de vinovăția sau nevinovăția lui Ghomeshi (personal, îmi vine greu să cred că insul era un înger), întâmplarea e șocantă. Ea conține un mesaj limpede: în lumea corectitudinii politice, dreptul la apărare a fost anulat. Odată ce grupurile de presiune te-au acuzat (site-urile #MeToo și „Shitty Media Men” sunt anonime, nefiind asumate de un proprietar sau inițiator anume),  pierzi orice drept de a-ți dovedi nevinovăția.

Marea problemă e, prin urmare, decredibilizarea unui demers perfect legitim într-o societate în care imoralitatea, lăcomia, faima și banul merg mână în mână. În lipsa unei discuții deschise, bazate pe probe și martori, va persista bănuiala că în multe cazuri e vorba de răzbunare ori șantaj. E chiar de neimaginat ca o vedetă care nu mai „prinde” roluri principale (și nici nu-i mai intră în cont zeci de milioane pentru un rol) invocă situații din trecut care, în realitate, s-au desfășurat diferit față de modul apocaliptic în care sunt prezentate azi? Zecile (sau sutele) de imagini de pe Internet nu te ajută prea mult. E imposibil de stabilit dacă, să zicem, Harvey Weinstein sau Quentin Tarantino au abuzat-o pe Uma Thurman, sau aceasta pe ei. Semnificația lubrică a gesturilor frumoasei blonde depășește cu mult formularea privind „abuzurile verbale din timpul actului sexual”. Acelea s-au întâmplat, se presupune, în privat, în timpul unor acte sexuale consensuale, pe când încolăceala obscenă a Umei în jurul trupurilor lui Tarantino și Weinstein s-a petrecut în public.

Semnalul grav transmis de cazul Ian Buruma e că efectele justiției sunt complet anulate de pasiunile și frustrările personale, subsumate ideologiei de grup. Cele care pierd sunt victimele ignorate de jurnaliști, femeile obișnuite, nu starletele blindate cu șiretenia și aroganța avocaților. Prin rescrierea contextelor, vedetele de la Hollywood le-au mai victimizat o dată pe femeile anonime, aflate la cheremul unor brute. Rezidentele din Beverly Hills încep să piardă procesele intentate de presupușii agresori. Iar unele, precum Asia Argento, importantă activistă #MeToo, au ajuns din acuzatoare, acuzate. Aflată în epicentrul unui dublu scandal (relații sexuale cu un minor și sinuciderea în condiții neelucidate a partenerului ei, bucătarul de lux Anthony Bourdain), Asia Argento a pus sub semnul întrebării un demers justițiar aflat în plin avânt. Cu astfel de militante, nu e de mirare că tot mai multe „veterane” #MeToo au început să dea bir cu fugiții. Nu spre paguba doamnei Argento, care va continua să stoarcă nestingherită arginți, ci a adevăratelor victime.

notă: acest articol a fost publicat, în premieră, în revista ”România literară”.