Mircea Mihăieș. Efectul Pauker. Marcel & Ana

Nu urmăresc deloc presa din România și, cu câteva excepții, nu prea citesc nici revistele culturale și literare autohtone. Informațiile mele despre ce se mai „poartă” pe la noi se bazează pe link-urile pe care mi le trimit, din când în când, prietenii. Așa am ajuns să parcurg un interviu din Observatorul cultural  din 29 martie a.c., luat lui Ian Buruma de către Iulia Popovici. Discuția mi-a atras atenția prin câteva afirmații ale intervievatului. Am scris în ultimele luni în  România literară în două sau trei rânduri despre Ian Buruma, în contextul înlăturării lui de la conducerea revistei The New York Review of Books. Debarcarea s-a produs în urma deciziei de a publica articolul explicativ al unui jurnalist canadian, Jian Ghomeshi, victimă a mișcării #MeToo. Nu era nici pe departe un text vindicativ, nu ataca stânga și nici măcar nu susținea că e nevinovat. Era o încercare mălăiață a învinuitului de a prezenta consecințele eliminării lui din viața socială.

Cum mediile jurnalistice și intelectuale americane sunt dominate de o specie intolerantă de „progresiști”, Buruma s-a găsit sub focul încrucișat al tinerilor săi colegi de redacție și al patronului. Acesta din urmă, nu neapărat un sărăntoc — e moștenitorul unei familii de milionari din Mississippi —, a pus mai presus de libertatea redacțională galbenii pe care i-ar fi pierdut dacă editurile academice ar fi renunțat să mai cumpere spațiu publicitar. La rândul lor, acestea se temeau de reacția studenților din campus-uri, adică de generația spălată pe creier și îmbibată în ideologia marxisto-comunistă. Chiar privită prin această fantă, societatea americană nu arată prea încurajator. Intoleranța noii generații e evidentă, și nimic nu ne împiedică să ne imaginăm ce se va petrece când ea va ajunge la apogeu. Când corecții-politic vor atinge masa critică, vor pune în practică ceea ce experimentează acum în redacții și universități: vor ataca și distruge fabrici, îi vor numi la conducerea întreprinderilor pe cei mai fanatici și incompetenți din rândul „noilor cadre”, vor trimite la închisoare pe oricine li se opune ideologic.

Sigur, America nu e Rusia și nici vreo țară debilă din punct de vedere economic, din Estul Europei sau din Asia. Va exista o opoziție sângeroasă la acele mișcări predictibile — cu atât mai mult cu cât libertatea de a deține arme e garantată de Constituția americană. Nu știu dacă va izbucni vreun război civil, dar scenariul nu e exclus. Un fel de gherilă urbană tot va exista, cam în felul celor care au apărut în Europa după mișcările din 1968. Se prea poate și ca, odată ce vor fi preluat, pe cale biologică, puterea, energia să li se irosească în răfuieli între grupuri și tendințe ideologice. Ian Buruma consideră că ele deja există, între „liberali” și ceea ce numește, cu un termen vag, „stânga”. „Liberalii” sunt, în mod cert, adepții socialismului. Prin urmare, eticheta „stânga” s-ar putea referi la comuniști. Nu speculez mai mult, pentru că dacă dl Buruma nu e explicit, cum aș putea fi eu?

Interviul oferă, pe lângă mostrele de autocompătimire ale unui intelectual căzut victimă propriilor profeții politice, și câteva afirmații care desenează profilul politic al celui în cauză. În scurta perioadă cât a condus The New York Review of Books, Ian Buruma se laudă că a „democratizat modul de lucru”. Iată cum: „aveam ședințe editoriale, editorii tineri erau încurajați să vină cu idei etc. — iar relațiile au evoluat spre Dogville: așteptările crescute au condus la revoluție. Aveam neînțelegeri din cauză că editorii mai tineri aveau tendința, des întâlnită în America, de a cenzura articole, exprimări ș.a., conform ideilor lor (cam înguste) despre ce e permis și ce nu”.

Ca vechi cititor al N.Y.R.B., consider că Ian Buruma nu avea anvergura necesară poziției în care s-a trezit după dispariția legendarului Robert B. Silvers. Drept urmare, a imprimat bilunarului new-yorkez o direcție reducționistă, radical feministă, asezonată cu poncifele corectitudinii politice. Vechea publicație axată pe dezbateri de idei și diversitate s-a metamorfozat într-un plicticos organ de partid, unde se psalmodia  pe o singură voce — una falsă, prematur dogită, predictibilă, dogmatică. Deși progresist până-n vârful unghiilor, Buruma are suficientă experiență de viață și suficientă cultură încât să ne dea o imagine a nivelului de intoleranță la care au ajuns elitele tinerei generații de intelectuali americani. Cum dezbaterea și schimbul de opinii au fost deja strangulate, locul a fost ocupat de argumentul obtuz și de acțiunea violentă. Într-un cuvânt, s-a intrat în epoca terorismului intelectual. N-o spunem noi, o spune Buruma: „Unul dintre editori a trimis articolul lui Ghomeshi unui blogger înainte să apară în revistă și asta a provocat «Twitter-furtuna». Asta a declanșat în redacție niște întâlniri gen Brigăzile Roșii, divizate după vârstă, cu cei tineri țipând și cu cei mai în vârstă tăcând și privind în jos. Colegii mei nu mi-au cerut demisia, dar proprietarul a fost atât de șocat de reacțiile din redacție, încât a decis că e mai bine să plec.”

Toate aceste lucruri ce reiau ad-litteram situații din vremea stalinismului s-au petrecut în anul 2018, în cel mai avansat și prosper stat al lumii. Pe orice față am întoarce lucrurile, Ian Buruma e victima unui sistem la crearea și consolidarea căruia a contribuit din plin. Însă în ciuda faptului că a fost lovit mișelește, prin încălcarea crasă a Primului Amendament al Constituției americane, referitor la libertatea cuvântului, victima nu protestează. Ca mulți stângiști, suferă de sindromul „partidul are întotdeauna dreptate”. Exemplul clasic la noi este cel al Anei Pauker. Deși soțul ei, Marcel, a fost executat de tovarășii de partid, în cadrul epurărilor staliniste din anii ’30, niciun mușchi n-a tresărit pe chipul fanaticei comuniste: dacă partidul a decis să-i ucidă soțul, înseamnă că e corect, deoarece partidul nu greșește niciodată.

Orbirea voluntară a fundamentaliștilor stângii răzbate și în cuvintele lui Ian Buruma. E mai puțin important dacă acesta se complace, masochist, într-o situație în care mai potrivite ar fi fost indignarea și lepădarea de o religie a represiunii, umilirii, violenței și distrugerii adversarilor. E însă uluitor că, din postura de victimă a propriilor companioni ideologici, continuă să mitralieze, din șanț, „dreapta masculină”. Incredibil: pe el l-a „executat” stânga, dar de vină e dreapta! Și anume, dreapta masculină! Am întâlnit pentru prima oară această sintagmă și, oricât m-am străduit, n-am reușit să-i aflu tâlcul. Dacă există o „dreaptă masculină” înseamnă că trebuie să existe și o „dreaptă feminină”. Care o fi diferența între ele? Te pomenești că dreapta feminină e acceptabilă și onorabilă, pe când cea masculină, vai de sufletul ei, trebuie eradicată! Cel puțin asta s-ar putea deduce rezultă din context. Sau poate că lipsește un termen, ca să știm unde bate cu adevărat dl. Buruma: dreapta masculină albă.

În bună tradiție marxist-leninistă, Ian Buruma cere să se treacă la „analiza de clasă”. Și aici inovația terminologică e evidentă. Nu spune direct „lupta de clasă”, adică exterminarea indivizilor neconvenabili pe criteriul apartenenței sociale, ci „analiza”. Îmi imaginez că ea nu poate fi altfel decât aceea din redacția lui The New York Review of Books, în stilul Brigăzilor Roșii. Eventual, cu parfum de Baader-Meinhof și cu tot repertoriul clasic al acestora: terorism, atentate, jafuri, sabotaje, asasinate. Nu știu dacă e o scăpare stilistică sau dezvăluirea deliberată a modului în care s-au organizat deja jurnaliștii de stânga din America. Ei revendică dreptul de fi altceva decât sunt: nu slujitori ai adevărului, nu indivizi datori să informeze imparțial asupra realității, ci membri ai — citez — „mișcării”. Chiar așa, ai „mișcării”. Mie, unuia, astfel de termeni îmi dau fiori. Cuvântul trimite direct la nazism, legionarism și comunism. Dacă la început de mileniu al III-lea niște tineri intelectuali americani reproduc, nefast, comportamente și idei din anii ‘30 ai veacului trecut, înseamnă că am intrat în epoca iresponsabilității și ticăloșiei.

Spre deosebire de Marcel Pauker (Luximin), Ian Buruma n-a fost ucis de foștii tovarăși de idealuri. Deocamdată, a primit doar un avertisment. Dar la fel a pățit și soțul „tovarășei Ana”: mai întâi a fost sancționat în 1930 de Comintern pentru „diferențe doctrinare” și deportat în Siberia, iar în 1938 a fost împușcat. Deși e pe deplin conștient că noii extremiști sunt adepții stilului dictatorial (ei nu dialoghează, ci „țipă”!), Ian Buruma continuă să facă apologia modelului economic și politic socialist, așa cum îl întrupează doctrina lui Bernie Sanders. Pe cel mai partinic ton cu putință, Buruma deplânge soarta a ceea ce el numește, cu un termen găunos, „noua clasă muncitoare”. Adică cei care „nu primesc nimic din bunăstarea generală”. În traducere liberă, asta ar însemna că muncesc fără să fie plătiți. Dar nu despre asta e vorba. „Noua clasă muncitoare” nu e alcătuită din tradiționalii „dezmoșteniți ai soartei”. Cei vizați sunt un fel de rentieri viageri autodesemnați, față de care comunitatea are datorii, în virtutea apartenenței la categorii minoritare — de gen sau de rasă.

Enormitatea afirmației nu trebuie să surprindă. Pentru Buruma, „noua clasă muncitoare” nu mai e vechiul „proletariat”, ci, vag, „oamenii care locuiesc în orașe mici sau la țară” și care, probabil că nemuncind, nici nu o duc din cale-afară de bine. Dar dacă nu muncesc, de ce fac parte din „clasa muncitoare”, fie ea și una „nouă”?! Încurcate sunt căile corectitudinii politice…

text publicat și în revista ”România literară”.