Mircea Mihăieș. Hienele catodice

Linșajul mediatic la care a fost supus recent Andrei Pleșu constituie încă un episod din istoria infamiei la români. Asta știm, asta facem. Dac-ar fi să scriem o istorie a onoarei în vigilenta noastră țărișoară, probabil că ea n-ar conține decât trei-patru paragrafe. În schimb, la mișelii, nevolnicii, ticăloșii, mârșăvii, spurcăciuni, odioșenii, abjecții suntem imbatabili. Poltroni și infecți, abia așteptăm să țâșnim din văgăunile decăderii morale unde ne simțim ca-n sânul lui Avraam și ne dăm poalele peste cap. În fond, ce s-a întâmplat? Un cetățean matur al acestei țări, Mihai Pleșu, în vârstă de 47 de ani, a fost arestat ca fiind suspect de consum și trafic de droguri. Ceea ce e, la urma urmelor, o informație banală, s-a transformat într-un turbion de presă în care a fost târât unul dintre cei mai străluciți intelectuali ai României. Motivul: Andrei Pleșu e tatăl celui arestat pentru o zi.

Nu sunt și nu intenționez să devin avocatul din oficiu al lui Mihai Pleșu. Nu îl cunosc și nici nu e treaba mea să-i judec stilul de viață și opțiunile existențiale. Dar cred că e treaba mea să scriu despre odioasa manipulare la care s-au dedat televiziunile și presa scrisă cu acest prilej. Din prezentarea știrii, îți dădeai seama că Mihai Pleșu e deja condamnat, ba chiar în mod exemplar, nu pentru ceea ce a făcut, ci pentru ceea ce este: fiul unei celebrități. N-am văzut reporteri de televiziune să pândească în jurul școlilor, care colcăie de traficanți de droguri. Nu
i-am văzut pe jurnaliștii de investigație să facă ceea ce se spune în job-description-ul lor, adică să investigheze o plagă ajunsă la cote alarmante. Leneși, incompetenți și lași, s-au obișnuit să dea știri „pe surse”, adică să devină cureaua de transmisie a diverșilor manipulatori din instituțiile de represiune, în funcție de interesele și umorile acestora.

Un „caz Andrei Pleșu” fără nicio substanță și logică valorează cât mii de dosare și cercetări rămase fără vreun rezultat. Nu se întâmplă prima oară așa ceva, dar acum odioșenia strigă la cer. Populația e prostită: gata, „vigilentele noastre organe” și-au făcut datoria, nimic nu scapă „profesionalismului” lor plătit cu bani grei. Geme țara de hoteluri unde prostituția e principala sursă de profit, dar nimeni nu are timp să arunce o privire asupra acestor raiuri ale curvelor, peștilor și taximetriștilor specializați în transportul de „carne vie”. Publicarea, alăturate, a fotografiilor fiului și tatălui e nu doar o fraudă, ci și o condamnare „în efigie” a lui Andrei Pleșu. Infecția morală a atins însă asemenea dimensiuni încât simplul gest de a te apăra de ea te maculează. Într-o țară normală, Andrei Pleșu ar putea cere — și cu siguranță, ar primi — daune morale de multe milioane. La noi, e pus la zidul infamiei și obligat să-și ascundă chipul atunci când iese pe stradă.

Nu știu dacă există încadrare juridică pentru ceea ce fac jurnaliștii din România. A spune că e un abuz e prea puțin. E o ticăloșie cu premeditare, o formă a turpitudinii ce a atins paroxismul. Nu poate fi invocat dreptul la informare, deoarece nu exista niciun temei să fim informați despre Andrei Pleșu într-un asemenea caz. Andrei Pleșu n-a comis niciun act reprobabil, pentru a ajunge pe pagina întâi a ziarelor și în breaking-news-urile televiziunilor de partid. Ceea ce arată că mentalitatea de hienă s-a impus, probabil definitiv, în mediile jurnalistice din România. Îmi aduc aminte de un episod de-acum câțiva ani, când un personaj politic de primă linie a venit în campanie electorală la Timișoara. Îl simpatizam, așa că am fost bucuros să merg să-l salut. O ziaristă foarte talentată și combativă, care era de față, m-a zărit, s-a apropiat de mine și mi-a spus: „Fiți atent ce vorbiți, pentru că aștia filmează cu aparate ascunse!”

Am aruncat uimit privirea în jur, neînțelegând despre ce e vorba. Locul gemea de camere de filmat și de înregistrat audio. De ce ar fi avut nevoie de „înregistrări secrete”, când aveau la îndemână suficientă tehnică pentru a umple un camion?! Privind mai atent, am observat că vreo câțiva cameramani își țineau aparatura într-o poziție ciudată, cu microfoanele direcționate spre politician, dar cu lentilele spre podea. Voiau, desigur să-i „adoarmă vigilența”, sperând să surprindă niște fraze pe care acesta, probabil, că s-ar fi ferit să le spună știindu-se înregistrat.

La ieșire, în holul clădirii unde se desfășurase întâlnirea, privirile mi-au fost atrase de o tânără care se agita isteric. Am recunoscut în ea o absolventă a Facultății de Jurnalism. O cunoșteam vag, pentru că își legase numele de câteva scandaluri de presă. Acum, ca mai-mare peste hoarda reportericească, îi dăscălea cu voce de stentor: „Atenție, nu vă scapă nicio grimasă, da? Faceți close-up dacă-l vedeți că se strâmbă ori că se uită într-o parte. Să iasă holbat, da? Nu uitați, avem nevoie de un portret de monstru. Vă rog eu, da?” Și toate aceste indicații în gura mare, fără vreo jenă că ar fi putut fi înregistrată de vreun jurnalist de la o televiziune concurentă. N-o înregistra nimeni. Alcătuiau o confrerie sudată în sute și sute de mârșăvii de acest tip. M-am apropiat de tânăra instigatoare și-am abordat-o: „Domnișoară, mizeriile astea vi le-au predat la facultate?” M-a privit scurt. Mă recunoscuse. Ba chiar mi-a făcut onoarea unei replici: „Ce știți dumneavoastră, dom’ profesor? Dacă nu aducem materiale din astea, patronul ne dă afară”. S-a întors spre ceata ahtiată de sânge și i-a trasat o ultimă indicație: „Deci, pe el! Cum iese, înghiontiți-l, enervați-l și filmați tot! S-a înțeles?”

Cam așa arată specia subumană care a luat cu asalt zona presei din România. Curios să aflu cum vede lucrurile cineva care nu are pentru Andrei Pleșu admirația intelectuală și afecțiunea umană pe care le am eu, l-am chestionat pe un tânăr întâlnit la un eveniment mai mult sau mai puțin cultural. Era, evident, la curent cu odioasa manipulare, însă poziția lui era mult mai simplă: „Voi fetișizați numele. Pentru cei care citesc astfel de mizerii, Andrei Pleșu nu înseamnă nimic. Șase cu cinci litere, nimic mai mult. Habar n-au cine e, dar îl urăsc pentru că așa li se spune la partid sau pentru că asta văd la televizor. Cei informați își dau seama imediat că e o nemernicie. Dar apropo: de ce n-ar fi ăsta un prilej să declanșați voi, intelectualii, o dezbatere despre societate și droguri? Susțineți că sunteți în Europa, dar vă comportați ca ultimii provinciali de pe o insulă uitată de lume”.

E o perspectivă asupra căreia îmi propun să meditez. Dar asta nu înseamnă că pentru mine situația în care se află Andrei Pleșu e una tolerabilă. Nu, de o mie de ori nu: nu există vini colective și nimeni nu trebuie pedepsit, umilit, batjocorit pentru ceea ce englezii numesc „guilt by association”. Or, a crucifica un om doar pentru că numele său vinde ziarul și ridică ra-
ting-ul canalelor de televiziune e în sine o crimă. Teoriile cu care ni s-a împuiat capul privitor la rule of law, tot ce știam despre dreptul la imagine și prezumția de nevinovăție s-au năruit ca un castel de nisip, strivit de bocancii puturoși ai unor soldați ai neantului. Văd în presa acestui moment principalul complice al politicienilor în asaltul lor împotriva normalității și decenței. Fără ei, fără insațiabila poftă de vulgaritate și senzaționalism grețos, nu am fi ajuns la declasarea și dezastrul moral la care am ajuns.

Cazul discutat aici ridică și o întrebare tulburătoare: în condițiile date, în hărmălaia mediatică întreținută cu cinism și ură, se mai poate vorbi de un tratament judiciar obiectiv? Cum Andrei Pleșu suferă ca tată al lui Mihai Pleșu, cine ne garantează că Mihai nu va suferi ca fiu al lui Andrei? Dar dacă un judecător influențat de ce vede în presă va găsi nimerit să adauge în sarcina fiului antipatia față de tată? Presiunea mediatică nu e niciodată garantul unei soluții echitabile. Tele-justiția care a provocat în anii din urmă suferință și haos, a nenorocit oameni și a fracturat destine tinde să devină una dintre cele mai perfide forme de manifestare ale așa-zisei libertăți de exprimare. Unde e, în acest caz, libertatea? Reiese cu limpezime din desfășurarea de forțe că e vorba despre orice, numai despre libertate, nu. Resentiment? Cât încape. Ură? Din plin. Vulgaritate? De nesuportat.

Sentimentul general degajat de această nouă probă de mitocănie națională e cel de nesiguranță și neliniște că oricine, oricând, poate fi nimicit de marele mecanism al celor trei dezastre enumerate mai sus: resentimentul, ura și vulgaritatea. Ele au funcționat ca un exploziv pe întreaga perioadă a deceniilor de când ne-am putut exprima fără teamă de activiștii de partid și de ofițerii de Securitate. Dar ceea ce vedem e oribil. Suntem mai răi decât orice produs al coșmarurilor și mai fățarnici decât patroanele de bordeluri. Adulmecăm prilejurile de a batjocori așa cum un ogar își adulmecă prada. Înrăiți și josnici, cultivăm barbaria ca pe o valoare supremă a mizeriei noastre. E inevitabil ca într-o asemenea lume orice om decent să se simtă un Andrei Pleșu. Măcar de-am avea harurile culturale și talentul lui!

text publicat în premieră în revista ”România literară”