Mircea Mihăieș. Internaționala talibană

Dac-ar fi sa gasesc nota comuna a radicalizarii politico-civice pe care-o traim, as defini-o drept transformarea compasiunii in pretext al urii. Ma refer la ceea ce se intampla in momentul de fata in Statele Unite si in mai toate tarile din Occident. In Romania avem doar adepti servili ai acelor pozitii, “postaci” incantati ca au pescuit cate-o sintagma in jurul careia pot sa-si brodeze frazele debile. La noi, chiar cand sunt radicali, micro-ideologii tot pe marginea santului raman. Ei comenteaza febril evenimente parca de pe alta planeta, in zgomot de coji de seminte strivite intre dinti, sub privirile aprobator-tampe ale comilitonilor.

S-a intrat in epoca unui progresism frenetic, a unei fugi demente spre o tinta necunoscuta, spre un miraj al egalitarismului pe care istoria inca nu l-a cunoscut. Stau, la randul meu, pe margine, si contemplu acest spectacol al descreierarii umane cu linistea orientalului care stie ca, mai devreme sau mai tarziu, toate aceste cadavre politice vor fi luate de ape. Multe dintre ele injunghiate chiar de catre cei care le-au fost parteneri intru distrugere.

Asa cum le infatiseaza mass-media occidentala, miscarile par omogene. Nu sunt nici pe departe asa ceva. Cunoasteti faimoasa fraza a lui Albert Hirschman: “Urile comune duc la intovarasiri stranii”. Omenirea traieste, in mod clar, unul din momentele in care “timpul si-a iesit din tatani”, fara ca vreun factor extern sa fi provocat pasiunile ideologice pe care le vedem in sinistra lor dezlantuire. Sunt doua elemente care ma izbesc: reaua credinta si lipsa de respect fata de valoare. Traim o perioada a etichetarilor, semn limpede de infantilizare, de limitare mintala si de pauperitate intelectuala.

La nivelul solului, exista o infinitate de grupuscule nemultumite de propria lor conditie: sociala, rasiala, profesionala, politica, sexuala etc. De regula, nu au nimic in comun cu alte revolte, la fel de virulente, desfasurate in proximitatea lor. Dar Internetul, televiziunile si presa lasa impresia ca ele sunt nu doar simultane, ci si identice in scopuri. Tehnologia le-a ajutat sa devina elemente centrale, dominante ale discursului public. In realitate, ele raman insulare si contradictorii.

Nu am datele necesare pentru o analiza la nivel macro-planetar. Exemplele la care am acces imi sugereaza insa cateva concluzii care ar putea avea o oarecare relevanta si pentru “desenul mare”. In Romania, efectele acestor tulburari sunt resimtite exclusiv in mediul intelectual. Mai precis, in cel universitar si pseudo-universitar. Incepand de prin 2010, marea majoritate a celor recrutati pentru posturi academice au avut stagii, mai lungi sau mai scurte, in tarile occidentale.

Nu stiu cu cata stiinta de carte s-au intors de acolo, dar cu certitudine si-au apropriat in mod obsesiv poncifele corectitudinii politice si pozitii politice radicale de stanga. Un sistem a carui forta a constat, inca de la infiintarea sa, in respectarea regulilor a devenit un taram al anarhiei. Si nu ma refer la faptul ca s-au schimbat materiile de predare (ceea ce e firesc), ci la exclusivismul si radicalismul ideologic care au napadit coridoarele si salile universitatilor.

Prin traditie, mediul academic era impartit in doua categorii: in profesori/studenti buni si profesori/studenti slabi. Astazi, criteriul e cel al apartenentei ideologice: esti cu noi (stanga radicala) sau impotriva noastra. Neutralitatea e la fel de blamabila cum erau pe vremuri lenea sau prostia. Neutralitatea iti asigura, in cel mai bun caz, marginalizarea, insignifianta si dispretul. Batalia adevarata nu e aceea intre progresismul fudul si “reactionarism” (si una, si alta, simple vorbe), ci intre incompetenta trufasa si inteligenta. Intre cei care vor sa faca tabula rasa si cei care cred ca exista valori ce merita pastrate. Pentru ca am avut indrazneala sa comentez in ultimii ani aceste aspecte, diversi neo-comunisti au incercat sa-mi puna eticheta de conservator. Acestei specii, numite de Marin Preda a “tipului infect”, am sa-i raspund parafrazand vorbele unui stralucit intelectual american: nu, nu sunt conservator, dar spre deosebire de voi, mie imi place sa conserv!

Si apropo de conservare. Actuala manie a daramarii statuilor, a punerii pe foc a cartilor, a interzicerii filmelor e semnul intrarii lumii noastre in faza de descompunere. S-au facut paralele intre daramarea de catre talibani a statuilor, vechi de 1700 de ani, ale lui Buddha si furia demolatoare contra statuilor unor personaje politice si culturale din America. In primul caz, motivatia a fost religioasa. In al doilea, rasiala. Intensitatea atrocitatii e identica, dar pentru progresistii occidentali ura fata de propria istorie e atat de mare incat nu ezita sa se alieze cu barbaria. Stergand din istorie numele stapanilor de sclavi, ciomagarii ideologici nu-si dau seama in ce capcana cad. Generatiile viitoare de intelectuali se vor gasi in fata unei enigme impenetrabile: cum a fost cu putinta existenta sclavilor, daca nu s-a pastrat numele niciunui stapan de sclavi?! Si iata cum cercul negationismelor se va autoalimenta la nesfarsit.

A facut valva decizia canalului HBO Max de a retrage de la vizionare filmul din 1939, regizat, succesiv, de George Cukor, Victor Fleming si Sam Wood, Gone With The Wind. Adaptare a unui roman al lui Margaret Mitchell, titlul a fost impropriu tradus in romaneste Pe aripile vantului. Corespondentul cel mai apropiat de original ar fi Dusi de vant, sau Purtati de vant – referinta fiind la vantul istoriei. Varianta romaneasca accentueaza (intr-un mod pueril-romantic) cateva tendinte care exista in film, privind nostalgia dupa o lume apusa.

Sunt un mare amator de editii critice sau “adnotate”. Am chiar acum pe masa o carte intitulata The Annotated Alice, datorata unui eminent matematician cu pasiuni literare, Martin Gardner. E vorba de cele doua carti faimoase ale lui Lewis Carroll, Alice’s Adventures in Wonderland si Through the Looking Glass, “explicate” pentru cititorul dornic sa treaca dincolo de lectura de amuzament. In ultimii ani, am parcurs cu incantare si alte cateva editii “adnotate”: Pride and Prejudice. An Annotated Edition (2010), The Annotated Origin: A Facsimile of the First Edition of On the Origin of Species (2009), The Annotated Prison Writings of Oscar Wilde (2018) etc. Ce au ele in comun? O excelenta situare in epoca si in cadrul creatiei autorului dar, mai ales, o superlativa capacitate de a intelege profunzimea textului. Ele joaca, in egala masura, un rol de lexicon si de indreptar stilistic si retoric.

Am avut, asadar, un motiv suplimentar sa fiu atent la intentiile celor de la HBO legate de faimosul roman. Din cate-am putut sa aflu, va fi vorba de adaugarea unui “text explicativ”, menit sa-l ghideze pe privitorul de azi. Pot sa-mi inchipui cum va arata “adnotarea”, dar nu vreau sa fac procese de intentie. Daca tot s-a ajuns aici, iata cum mi-as imagina eu o astfel de introducere – o “adnotare adevarata”, si nu un ecuson ideologic, in newspeak-ul totalitar al campusurilor americane. E un citat din A New Literary History of America, aparuta la Harvard University Press (2008). L-am ales dinadins, avand in vedere ca Universitatea Harvard poate fi considerata, fara a gresi prea mult, unul dintre centrele mondiale de propagare a comunismului:

“Margaret Mitchell poate da impresia ca se exprima cu rea-credinta, dar nu e asa. Filmul din 1939 a modificat mult povestea lui Ashley si Melanie, a lui Scarlett si a lui Rhett, impingand-o inspre capatul nostalgic al peisajului, ignorand in mare parte ambivalenta pusa in joc in roman intre legenda traditionala a doamnelor si a domnilor din Sud si realitatea spiritului capitalist antreprenorial care o caracterizeaza pe Scarlett si, odata cu ea, intriga romanului. Marea familie Wilkes din roman e inteleasa ca fiind deosebita, chiar exceptionala, prin obiceiul de a-si casatori verisorii intre ei. Citesc carti straine si asculta muzica clasica. Restul tinutului e populat de diferite clase nearistocratice, atat albi, cat si negri, printre ei aflandu-se mici proprietari, tarani din zona deluroasa, care-si fac aparitia dupa razboi incercand sa-si gaseasca un rost in viata, si femei incapatanate, precum Grandma Coulter, care o invata de Scarlett cum sa supravietuiasca. E o panorama sociala balzaciana.

Mai mult de-atat, familia lui Scarlett e despartita doar o generatie de cea a imigrantilor: aflam ca tatal ei fugise din Irlanda deoarece ucisese un om in timpul miscarilor de rebeliune din tara. Adevarat, casatoria lui surprinzatoare cu Ellen din Savannah l-a pus in contact cu civilizatia clasei educate, dar fiica sa mai mare, Scarlett, e mai apropiata de radacinile lui aspre si aventuroase. Ea venereaza sanctitatea mamei, dar il imita pe nestatornicul ei tata. In acest context, e cuviincios, ca sa folosim cuvantul preferat al lui Mammy, sa observam ca prima propozitie a romanului, Scarlett O’Hara nu era frumoasa, e intru totul contrazisa de scena de deschidere a filmului, in care Vivien Leigh irumpe, ca sa folosim unul din cuvintele preferate ale lui Faulkner, pe ecran. Intregul film deraiaza de pe traiectoria romanului prin simplul fapt al frumusetii inmarmuritoare a lui Leigh”.

Da, cred ca “adnotari” de acest fel sunt oricand binevenite. Dar nu de ele vor avea parte viitorii privitori ai lui Gone With the Wind. In ce ma priveste, mi-ar placea sa traiesc intr-o lume in care sa ne pese mai mult de adevarata capodopera aparuta in acelasi an, 1936, ca si best-sellerul siropos al lui Margaret Mitchell. E vorba despre Absalom, Absalom!, al lui William Faulkner. Cat despre ipochimenii bravei lumi noi care au napadit mapamondul, ce sa zic? Ezit inca intre livrescul dusi de vant si popularul dusi cu pluta.

text pubicat în premieră în revista ROMÂNIA LITERARĂ