Mircea Mihăieș. Rasismul cultural

În loc ca 2020, cu multiplele sale nenorociri, să constituie un răstimp de meditație și împăcare, în ultimul an conflictele și dezacordurile s-au adâncit. În nefericită rimă cu dezastrele provocate de Covid-19, au proliferat atacurile corectitudinii politice. Ceea ce se anunța, la începuturi, a fi o încercare de a institui „societatea civilizată” a deraiat în răzbunare, cenzură, arbitrariu, dictatură, nebunie. Speram, la începutul anilor 1990, să avem și în România o societate deschisă, a libertăților și a exprimării necenzurate. Hrănindu-ne cu ideile lui Karl Popper, susținute în mare măsură de organizația lui George Soros, am devenit instantaneu ținta forțelor retrograde din societate. Securiștii și foștii activiști de partid s-au mobilizat, reacționând violent și nu o dată contondent. N-au lipsit amenințările cu moartea, înscrierea pe diverse liste ale proscrișilor — liste care, în mod ciudat, sunt preluate azi de inși care pretind că n-au nimic de-a face nici cu Securitatea, nici cu bolșevismul. Dacă ai fost declarat „trădător de țară”, „vândut ungurilor”, „dușman al poporului”, „occidentalist radical” de scursurile comunistoide, așa ai rămas și pentru corecții politic!

În clipa de față, open society e un concept expirat. Nu-l mai folosește nimeni. Se pare că nici măcar Soros, migrat ideologic spre extrema stângă, nu se mai revendică de la învățăturile marelui apărător al democrației liberale. Termenul a fost înlocuit de cancel culture („cultura interzicerii”), o direcție ideologică ce-și propune să eradicheze din mintea umană gândurile legate de libertatea de expresie și de acțiunea socială independentă. Pentru noua dogmă orice activitate neconformă cu „principiile” (vorba vine!) elaborate în laboratoarele corectitudinii politice este prohibită. Cum își atinge ea scopurile? Simplu și brutal: interzicând și iar interzicând. Mutilând cuvinte, călcând în picioare idei, batjocorind conștiințe.

Îmi amintesc de bătăliile duse, la mijlocul anilor 1990, pentru includerea în manuale a valorilor literare și culturale care fuseseră, decenii în șir, cenzurate din motive ideologice. În egală măsură, s-a luptat pentru impunerea valorilor contemporane, niciodată omologate de adepții lui Marx, Engels și Lenin. Se știe că, pentru comuniști, un scriitor bun e un scriitor mort. Astăzi, în multe locuri de pe planetă, nebunia cancel culture e în toi. De la cenzurarea de cuvinte și idei s-a ajuns la cărți și autori — după principiul drag neo-bolșevicilor, „cine controlează limbajul, controlează lumea”. După perioada de destindere din anii 1990, s-a recăzut în obsesia dominării prin amputare, sufocare, cenzură, suprimare ori proscriere. Un sofisticat mecanism al intimidării s-a întins peste planetă, împărțind, în noua religie a PC-ului, umanitatea în dreptcredincioși și păcătoși. Nu există, în această demență ce vizează purificarea mintală, nici reguli, nici milă. Orice complexat și dement e îmbrățișat instantaneu ca reformator, ca progresist, ca inginer al minții ce va aduce, prin lobotomizare, fericirea umanității.

În Massachusetts, stat aflat, prin intermediul universităților pe care le adăpostește, în avanposturile corectitudinii politice, o profesoară a fost aplaudată pentru reușita de a fi scos din rândul cărților canonice Odiseea lui Homer. Nici mai mult, nici mai puțin! Anunțul încărcat de mândrie al cenzoriței, pe numele ei Heather Levine, a fost răspunsul dat îndemnului războinic al unei militante din Seattle, adeptă a curentului potrivit căruia „canonul literar trebuie reconstruit folosind lentila diversității și a antirasismului”. Nu cunosc niciun om normal care să fie împotriva diversității. Iar rasist ești doar dacă îți lipsește vreo doagă. Am citit și recitit de câteva ori, cu creionul în mână, Odiseea. Am făcut însă eforturi de memorie să detectez la Homer elemente care să ilustreze vreuna din teoriile actuale privind puritatea de gen și rasă. Jur că n-am găsit.

Cine să fi fost de vină pentru tratamentul la care a fost supusă capodopera homerică? Or fi fost lotofagii? Sau vreuna din femeile de-o frumusețe răpitore întâlnite de eroul din Ithaca în rătăcirile lui? Care dintre ele? Calypso? Circe? Sirenele? O fi vreo problemă cu menționarea zeilor, a ciclopilor ori a pețitorilor Penelopei? Sau, cine știe, strâmtoarea Scilei și a Caribdei? Numai Dumnezeul PC-ul ne poate lămuri! După punerea la index, acum vreo doi ani, a Literei stacojii a lui Nathaniel Hawthorne, iată că s-a decis dărâmarea unuia din pilonii pe care stă întreaga literatură a planetei. Ar fi sinistru ca, în fața agresivității barbarilor cu rânjet bolșevic, lumea să ajungă să-și apere bibliotecile înarmată cu puști și topoare.

Din fericire, încep să se facă auzite și voci care se opun poftei de distrugere a unei întregi civilizații de către preoții și preotesele rasismului cultural. Nu sunt încă prea multe și nici limpede articulate. Spaima de a fi înghițit de talazurile dictaturii „diversității”, de excesele de a vedea „rasisme” și în gălbenușul de ou, e destul de mare pentru ca intelectualii vizați de efectele ei să reacționeze organizat. Insidioasă și letală, boala ideologică răspândită acum în lume își propune să nu mai lase piatră pe piatră din civilizația revendicată iudeo-creștinismului. Și asta în ciuda faptului că tocmai universitățile aflate în primele rânduri ale „reformelor morale” încep să cadă în clasamente. Când te lauzi cu o admitere ce nu mai ține cont de valoarea candidatului, ci de apartenența la unul sau altul dintre grupurile așa-zis „primejduite”, nu trebuie să te miri că te prăbușești în evaluările ce iau în considerare criterii relevante, și nu fanfaronadele ideologice privind visul de aur al omenirii. Parcurgând lista alcătuită de Times Higher Education, se observă pierderea de viteză a unor giganți academici care până acum păreau de neclintit din fruntea clasamentului. În primul rând, Harvard (depășit de Oxford și Stanford), apoi Yale și Princeton.

În acest context, nu pot să nu văd în reacția Universității Cam bridge — ajunsă de pe locul 3 pe locul 6 — un semnal de alarmă că s-a depășit limita normalității. Confruntată cu virulența de neacceptat a grupurilor pentru care ideea de libertate (și mai ales libertate a cuvântului) reprezintă un pericol mortal, administrația universității a decis să se opună intenției de a se adopta un „ghid” comportamental, valabil pentru studenți și profesori, prin care se cerea în mod imperativ „respect” față de opiniile celorlalți. Altfel spus, orice aberație, oricât de odioasă prin consecințe, trebuia respectată ca fiind legitimă și obligatorie. În urma dezbaterilor, a rezultat că termenul mai potrivit e „toleranță”. Finalmente, prin vot, 87 la sută au preferat amendamentul care favoriza ideea toleranței.

Pentru un neinițiat, astfel de bătălii par chițibușăriile unor maniaci. Astea sunt problemele omenirii, când pe planetă mor de foame anual milioane de oameni? Când bolile incurabile cresc în număr, când seceta face ravagii? Când sistemele de sănătate sunt dezastruoase? Când suprafețe enorme ale Terrei se erodează și amenințarea cu deșertificarea nu e vorbă în vânt? Sunt mărunțișuri, într-adevăr. Dar ele contează enorm în perspectiva constituirii politicilor la nivel micro și macro-economic. Ceea ce pretind corifeii corectitudinii politice e impunerea dirijismului la nivelurile deciziei în chestiuni publice ori politice de către grupuri autodesemnate de iluminați sau de escroci, de nulități ce vor să obțină avantaje prin presiune ideologică.

În ceasul al treisprezecelea, conducerea Universității Cambridge a dat un semnal că a înțeles gravitatea situației, plasându-se cu fermitate de partea principiului libertății de exprimare. Au fost respinse tendințele de a decreta drept obligatorii idei nevalidate democratic, dar care pretind să fie urmate orbește, oricât de aberante ar fi. Să sperăm că, în fine, glasul rațiunii își va găsi drum spre cât mai multe minți. Nu va fi ușor: una din tehnicile rasiștilor culturali constă în graba de a acuza, primii, lumea de rasism.