Mircea Mihăieș. Roșu & roz

Am așteptat dinadins să treacă luna mai. Eram foarte curios să văd cum se va raporta intelectualitatea (nu neapărat de la noi) la două evenimente petrecute în urmă cu o jumătate de veac, în anul 1968. Este vorba despre așa-numita „primăvară de la Praga” și despre mișcările studențești din Franța. Pe cea dintâi, istoriile o descriu lapidar drept intervalul dintre 5 ianuarie 1968, când în fruntea Partidului Comunist din Cehoslovacia a fost ales prim-secretar Alexander Dubček, și zdrobirea cursului reformist imprimat de acesta, la 21 august. Opt luni a durat până când tancurile sovietice (flancate de alți membri ai Tratatului de la Varșovia) au aterizat la Praga, punând capăt celei de-a doua încercări serioase (prima avusese loc la Budapesta, în 1956) de a încheia socotelile cu comunismul. S-a văzut limpeze, și în 1956, și în 1968, că ideologia bolșevică nu poate fi reformată. Ea este sau maximalistă, hard, autoritară, dictatorială, sângeroasă, represivă,  sau nu e deloc.

Deși suntem la mijlocul lui iulie, n-am detectat încă nicio tentativă de a discuta implicațiile represiunii sovietice din vara lui 1968. Mi se va replica, poate, că încă nu e timpul pierdut, că vor fi cu siguranță simpozioane, manifestări, rememorări la scară mare. Îmi stăpânesc zâmbetul ironic, deoarece știu că în lumea academic-intelectuală lucrurile nu merg chiar așa. Orice acțiune serioasă presupune o pregătire îndelungată. De pildă, bicentenarul nașterii lui Marx. Universitățile occidentale, institutele de cercetări, presa stângistă au intrat în stare de excitație cu cel puțin doi ani în urmă. Cam de atunci sunt bombardat  cu invitații la simpozioane ori să scriu texte legate de „marele” eveniment. Nu se comentează deloc despre contribuția Moscovei la anihilarea violentă a reformelor din Cehoslovacia. Probabil pentru că s-a vorbit prea mult despre ea la Campionatul Mondial de Fotbal. Aveți altă explicație? Eu am una: crimele stângii beneficiază în lumea de azi de prezumția de impunitate. Logica învingătorilor din cel de-al Doilea Război Mondial s-a impus cu o forță indestructibilă. Nici memoria, nici bunul simț, nici asasinatele cinice nu au șanse în fața conspirației pecetluite de Stalin și acoliții săi occidentali.

Slabe speranțe, așadar, să beneficiem de „revizitările” lui 21 august 1968. Revizioniștii pro-marxiști nici măcar nu trebuie să se obosească să explice de ce reformele pragheze trebuiau oprite cu tancurile. Vacanțele, loisir-ul estival, lenea de gândire și ignorarea metodică vor fi mai eficace decât orice simpozion sau culegere de articole pro-sovietice. În schimb, partizanii lui Mai ‘68 nu și-au cruțat eforturile. Universitățile, televiziunile, radio-urile din Franța și Statele Unite n-au prididit să ridice osanale evenimentelor care au demarat sub forma revoltelor studențești, pentru a sfârși cu proclamarea sfidătoare a haosului, marcată de eșecul lui Charles de Gaulle. Lucrurile au rămas, oarecum surprinzător, în limitele (din fericire) irelevante ale campusurilor studențești și ale dezbaterilor intelectuale care nu mai interesează pe nimeni. O excepție o constituie „reînscenarea” la Sorbona a evenimentelor de către neo-maoiștii de azi. Principala lor revedicare e ca programul de studii să fie redus de la șase semestre la cinci. De ce nu la niciunul?!

RTL, postul de radio cel mai ascultat din Franța, a preluat cu energie misiunea de a vorbi mapamondului despre „binefacerile” violențelor anarhiste din luna mai 1968 de la Paris și din alte orașe franceze. Retransmiterea evenimentelor și reciclarea arhivelor sonore au reprezentat prioritatea absolută. Au revenit fantome ale trecutului, între care jurnalistul Serge July, co-fondator al ziarului „Libération” alături de (bineînțeles!) Jean-Paul Sartre și alți comuniști radicali. După ce au fost obligați să stea cu mâna întinsă la „capitaliștii veroși” de genul Édouard de Rothschild, care i-a salvat de la faliment în 2005, gloria jurnaliștilor de la „Libération” a apus. Și totuși, influența lor ocultă e suficient de puternică pentru a pătrunde în mintea oamenilor nu cu pietrele și sticlele incendiare, ca acum cincizeci de ani, ci otrăvindu-le auzul.

Urmăresc de la începutul lui 2018, cu o dezolare (cum să-i spun?) masochistă posteritatea unui lunar, Le Magazine littéraire, pe care l-am parcurs ani de zile cu multă plăcere. Intrat în insolvență la sfârșitul anului trecut, a revenit, sub titulatura Le nouveau Magazine littéraire, cu un program ideologic de-o agresivitate stângistă inimaginabilă. Locul recenziilor și „dosarelor” pe teme culturale a fost luat de o înșiruire amețitoare de articole și interviuri ce propagă extremismul comunist. Condusă de Raphaël Glucksmann (vai, chiar fiul lui André!), publicația depășește în grosolănia limbajului, radicalism și extremism tot ce-am citit eu vreodată în presa stalinistă a anilor ’50 din România. Fără nicio jenă, Glucksmann reciclează mizeriile lui Sartre, pentru care generalul de Gaulle era un „maquerau réac”, un „crétin pompeux”, un „foutu salaud” și, pentru care, evident, „tout anti-communiste est un chien”. El vorbește de „râgâieli identitare”, „majorități ideologice” de extremă stângă, de „parfumul utopiei”, iar idealul lui constă în „gândirea unei mișcări care, abolind privilegiile noastre de oameni, să ne elibereze pe toți”! Sigur, „homme” poate fi citit, în cheie radical-feministă, și ca „bărbat”. Datele problemei rămân însă aceleași: „cineva” trebuie să dispară, spre fericirea omenirii!

Deși în numărul din martie a.c. celebrarea lui Mai ’68 a pornit ca din pușcă, se pare că ecourile n-au fost pe placul celui care-și asumă rolul de Saint-Just al comunismului cu față mitocană. Niciun cuvânt în numărul din aprilie, mai nimic în cel din luna mai. Iar în iunie, tăcere totală. Nici măcar interviul pe care-l ia îndrăcitul redactor-șef lui Daniel Cohn-Bendit, unul din liderii mișcărilor studențești din 1968, n-a furnizat suficiente gloanțe ideologice pentru a spori miza bătăliei care nu mai impresionează, totuși, pe nimeni. Discuția cu Cohn-Bendit trebuie să fi fost o mare dezamăgire pentru junele Glucksmann. „Daniel cel Roșu”, devenit prin contaminare ecologică „Daniel cel Verde”, e sastisit, pe față, de Mai ’68. A și spus-o direct, iritat, că nu-l amuză postura de „paznic de muzeu”. Cu alte cuvinte, pentru el evenimentele tinereții sunt moarte și îngropate.

Cam aceeași concluzie poate fi trasă și dintr-un alt interviu al lui Cohn-Bendit, din The New York Review of Books din 10-23 mai 2018. Anunțat, asemeni celui din Le nouveau Magazine Littéraire, pe copertă, nici acesta nu are suficientă energie ideologică sau intelectuală pentru a scoate din amorțeală lumea de astăzi. O lume în care, cum admite însuși Cohn-Bendit, există „prin comparație, incredibil de multe libertăți”. Și totuși, am găsit în fiecare din cele două interviuri câte-o frază ce merită citată. Prima e din lunarul francez. Vorbind despre contextul în care s-au iscat protestele studenților parizieni, Cohn-Bendit descrie strategiile extremei stângi, care a reușit să-i atragă pe studenții maoiști într-o niciodată scuzabilă alianță cu criminalii și cu apărătorii criminalilor: „… la stânga, comunismul a determinat  milioane de cetățeni bine intenționați să cauționeze Gulagul [sovietic] și Laogai-ul [chinez], cele mai sinistre violări ale drepturilor omului.”

Celălalt citat, din bilunarul new-yorkez, dezvăluie esența revoltelor aparent anarhice din primăvara pariziană a lui 1968. Cohn-Bendit deplânge în interviul luat de Claus Leggewie sub titlul „1968: Power of the Imagination” faptul că mișcarea studențească a fost anihilată prin înțelegerile făcute între viitorul președinte al Franței, Jacques Chirac (pe atunci, secretar de stat la Ministerul Muncii) și sindicatele conduse de comunistul Georges Séguy. Fostul partizan al baricadelor identifică în acest deznodământ miopia bolșevicilor francezi, aflați în spatele revoltelor studențești (altmineri, cum ar fi avut ei puterea să oprească evenimentele, dacă n-ar fi fost furnizorii vreascurilor care au pornit focul?) Retroactiv, Cohn-Bendit percepe situația în termeni încărcați de regret: „Comuniștii fracezi n-au înțeles că noi le pavam drumul spre putere.” Nimeni n-a spus-o vreodată mai clar. „Splendida”, „tinereasca”, „idealista”, „gratuita”, „dezinteresata” mișcare studențească din Mai ‘68 n-a fost decât un sordid episod al încercării comuniștilor francezi de a-și impune prin violență ideologia.

În lumea actuală, dominată (și dependentă) de manipulări și minciuni agresive, adevărurile factuale trec complet neobservate. Mișcările de extremă stângă occidentale sunt servite de propagandiști ce au nu doar un evident talent retoric, dar beneficiază și de sponsori generoși. Spuneam mai sus că „Libération” a fost salvat de la colapsul financiar de un vlăstar al uneia din marile familii de finanțiști ale planetei. La fel, astăzi, Le nouveau Magazine littéraire e finanțat tot de-o întreprindere capitalistă prosperă. În stilul binecunoscut al „transparenței” stângii, revista nu-l menționează.  E suficient să știm că redactorul ei șef e un apropiat al lui Benoît Hamon, fost candidat socialist la președinția Franței în 2017, campion al legalizării canabisului și-al eutanasierii. Ceea ce închide destul de repede „cercul suspecților.”

Chiar dacă aceste lucruri nu par să intereseze pe nimeni, ele trebuie reamintite. Altminteri, riscăm ca și semnificația politică și militară a invaziei din 21 august 1968 să se evapore de parcă nici n-ar fi existat. Iar din ea să supraviețuiască doar imaginea ambiguu-grotescă a tancului sovietic vopsit în roz, plasat într-una una din piețele capitalei cehe.

     notă: acest text a apărut în premieră în revista ”România literară” și este reprodus aici cu permisiunea autorului