Mircea Mihăieș. Tratat de sufocare

Anii urii (Editura Humanitas, 2019) este cea mai cioraniană carte scrisă vreodată în România. Mai cioraniană chiar decât volumele redactate de Cioran în românește. Et pour cause: disperarea lui Horia-Roman Patapievici e adânc înrădăcinată în realitate, pe când cea a lui Cioran vizează zonele conceptualului și ale imaginarului bântuit de fantome ucigașe. La Cioran, gesticulația disperării e la fel de importantă ca abstracțiunea din care ia naștere. La Patapievici, realul în sine e coșmaresc, iar transcrierea acestuia se constituie într-o contabilitate macabră, într-un supliciu la care se supune autorul după ce a trecut prin ordaliile existenței dominate de rea-credință, nedreptate, violență, dispreț, defăimare, ocară, irațional, resentiment și ticăloșie. Vocea nu e însă aceea a unei victime, deși biografia i-a fost maculată în mod sistematic și visceral. Ci, mai degrabă, a cronicarului tulburat de intensitatea urii, de virulența prostiei și de neghiobia naivității.

Pe lângă seria cărților „normative” (Omul recent, Discernământul modernizării, Despre idei și blocaje, Ultimul Culianu, Partea nevăzută decide totul), pe lângă eseurile de erudiție (Ochii Beatricei,Două eseuri despre paradis și o încheiere), Horia-Roman Patapievici este și autorul unei serii impresionante de studii și articole pe teme politice și civice. Ecourile volumului publicat în 1996,Politice, nu s-au stins nici acum. Periodic, inamicii scriitorului scot la lumină fragmentele menite să-l transforme într-o bestia nera a societății românești. Funcția de „țap ispășitor”, asumată, la suprafață, cu aparentă liniște, dar sumbră, brăzdată de spaime și indignări în adâncimile ei, l-a plasat într-o situație privilegiată: aceea de martor implicat. Când acuității percepției i se adaugă și talentul literar, rezultatul este eclatant. Există în aceste pagini un patos de sorginte culturală, care înnobilează documentul de epocă, conferindu-i soliditate și expresivitate.

Titlul volumului ar fi putut fi, la fel de bine, Politice II. Și nu doar datorită temelor, ci și surprinzătoarei asemănări dintre perioadele istorice studiate. Politice este — în linii mari vorbind — cronica primilor cinci ani post-comuniști. Anii urii acoperă un alt cincinal zbuciumat, cel dintre 2006-2010. În ambele cazuri e vorba de intervale ale neașezării, ale turbulențelor politice și sociale întreținute de o presă aservită și de televiziuni puse în slujba unor stăpâni iresponsabili: Iliescu, la un capăt al intervalului, Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vântu și alți manipulatori de opinii, la celălalt. Și tot în ambele cazuri, H.-R. Patapievici a adăugat textelor codiciluri: un răsunător text polemic, „Criticilor mei”, în cazul Politicelor, și un răscolitor eseu-introducere la Anii urii, scris în intervalul anilor 2012-2018.

Din 2018 provine și un admirabil interviu făcut împreună cu una dintre jurnalistele de forță ale momentului, Ramona Ursu. El figurează ca liant între partea (să-i spunem) teoretică a volumului, intitulată orwellian „Există undeva o minciună”, și aceea „aplicativă”, divizată, la rândul ei, în două secțiuni: „Declanșarea războiului româno-român” și „Anii urii”. Împreună, toate acestea alcătuiesc o necruțătoare scanare a societății românești surprinsă în unul dintre cele mai dramatice răstimpuri ale ultimelor decenii. Știu prea bine cât e de dificil să gândești o asemenea carte. În cele cinci volume de convorbiri cu Vladimir Tismăneanu, adunate și adăugite, într-un al șaselea, un tom masiv de o mie de pagini, intitulat O tranziție mai lungă decât veacul, am încercat o analiză globală a primilor douăzeci de ani ai României post-comuniste. Noi aveam avantajul unei priviri mai reci, la oarecare distanță de evenimente. H.-R. Patapievici scrie direct din tranșee, ca martor și, în același timp, subiect al istoriei.

Subiect, deoarece, alături de Traian Băsescu, H.-R. Patapievici a fost unul dintre cele mai atacate personaje ale anilor 2005-2012. N-a fost, evident, singurul. Stigmatizat împreună cu Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Andrei Pleșu, Vladimir Tismăneanu, H.-R. Patapievici a beneficiat, însă, în interiorul acestui grup, de un statut special. Atacurile n-au încetat nici azi și, după cum merg lucrurile, nici nu vor înceta prea curând. Ultragierea lui Patapievici are și un aer de barocă nemernicie, de aglomerare isterică de injurii, imputări, amenințări și corecții fizice. Horia-Roman Patapievici a devenit una din probele de turnesol ale societății românești, bârna din ochiul ticăloșilor și cuiul din talpa naționaliștilor care-și dovedesc atașamentul față de o țară abstractă, năuc-idealizată, nu prin fapte, ci cu gura.

Spațiul limitat de care dispun nu-mi îngăduie să fac o descriere exhaustivă a conținutului acestui volum. Mă rezum să spun că articolele publicate în urmă cu mai mult de un deceniu nu doar că-și păstrează prospețimea, dar au dobândit și un aer premonitoriu, implacabil și frisonant totodată. Alianța sinistră dintre PSD și PNL, rolul de-o malignitate incalculabilă al unor personaje precum Călin Popescu-Tăriceanu, Crin Antonescu ori Victor Ponta nu poate fi evaluat nici astăzi în întreaga lui ticăloșie. Autorii loviturii de stat parlamentare din 2012 sunt cei care au pavat drumul triumfalist-dictatorial al partidului care se află încă la cârma României. Cititorul se poate convinge de neadevărul — ca să nu spun minciuna sfruntată — posturii pretins slugarnice a lui Horia-Roman Patapievici față Traian Băsescu. Departe de a fi fost, așa cum l-au etichetat jurnaliștii năimiți, un „sicofant”, „pupincurist”, „sinecurist”, textele lui Patapievici arată cu totul altceva: și anume, o atitudine de o obiectivitate desăvârșită, bazată pe analize de mare profunzime ale situației politice a momentului.

Evident, Horia-Roman Patapievici n-a fost (și nu cred că este nici azi) un adversar al lui Traian Băsescu. Ca mulți alții, și-a dorit ca proiectele acestuia în domeniul justiției și al politicii externe să fie încununate de succes. Personal, cred și azi că agenda pro-europeană și pro-americană și cea anti-corupție a lui Traian Băsescu sunt singurele care pot aduce bine României. Or, pentru cineva care conducea Institutul Cultural Român, o asemenea deschidere era esențială pentru a pune în aplicare un plan de promovare viguroasă a culturii românești în lume. N-am știut niciodată și nu știm nici acum ce gândea Traian Băsescu despre programele promovate de echipa Patapievici la ICR. Cert e însă că le-a sprijinit fără să încerce să dea „indicații prețioase”, deși eram conștienți că partida culturnicilor „oficiali” și naționalist-șovini suferea cumplit și îl alimenta cu informații calomnioase la adresa conducerii instituției.

Oricine va dori să înțeleagă istoria vieții publice din România În perioada când în fruntea țării s-a aflat Traian Băsescu nu va putea ocoli textul care deschide volumul de față. Eseul este o excepțională vivisecție a fenomenului care domină ultimii trei lustri din istoria României — cel al urii generalizate. Metoda utilizată de Patapievici e inductivă, dinspre particular spre general, dinspre concret spre abstract. Printr-o plasticitate șocantă a imaginilor și a ideilor, gândul scriitorului prinde consistență și dobândește caracter de argument irefutabil:

„Am descoperit ura veritabilă, care e ura față de tine ca om, odată cu primul scuipat în față. Era în 1996, o zi după denunțul făcut de Cristian Tudor Popescu împotriva mea, pe prima pagină a cotidianului „Adevărul“, unde mă acuza că nu simt românește și că de fapt îmi batjocoresc mama (izolând el primul citatul ritual din Politice, de la pag. 63, care apoi avea să fie reluat de toți intransigenții, devenind ulterior viral pe internet).

Cine nu a fost scuipat, urmărit, calomniat, amenințat cu moartea nu știe ce este ura. Când te duci la mormântul părinților tăi și descoperi crucea tatălui tău profanată cu inscripții care reproduc minciunile spuse despre tine, te clatini pe picioare, ești năucit: pe moment, neputința depășește durerea; sentimentul de pângărire covârșește indignarea; iar gustul de cenușă al zădărniciei dizolvă dorința de a face ceva”.

Întregul capitol este con­struit pe acest procedeu al alternării secvențelor confesive cu încercări de a da consistență teoretică exemplelor furnizate de o realitate fetidă. Ele sunt de natură livrescă și istorică, dar provin mai ales din spațiul întâmplărilor recente. Unele au intensitatea maximelor șfichiuitoare ale lui Cioran, dispuse însă pe orizontala unei proze ce mizează pe șocul imaginii și pe lovitura imparabilă a evenimentului perfect documentat. H.-R. Patapievici și-a derulat demonstrația cu abilitatea unui maestru al selectării detaliului relevant și al formulării memorabile. Rezultatul este un diagnostic implacabil, rostit prin vocea unui intelectual ce refuză, în ciuda evidențelor, să creadă că răul va învinge. Drept urmare, discursul său, în care simți pericolul prăbușirii în hăurile depresiei și ale sufocării, lasă întredeschisă o ușiță spre optimism:

„Soluții practice? Soluția morală, de totdeauna. Nimic nu a îmbătrânit când e vorba de bine și de rău. Să fim bine, să ne străduim să arătăm bine; să nu facem răul, să facem binele; să nu mai urlăm ca lupii (un semn de josnicie); să nu ne mai urâm semenii; să vedem în vulnerabilitatea noastră precaritatea lor; să înțelegem că și ei vor muri, nu numai noi, de care ne îngrijim. Nu ne putem salva decât împreună cu semenii noștri. Și, în primul rând, pur și simplu, să încetăm să mai urâm. Orice ură e ură de sine. Să începem deci prin a ne iubi cu adevărat pe noi înșine — altfel decât solipsist, ipsatoriu și idolatru (căci felul acesta rimează perfect cu ura de sine)”.

Prin noua sa carte, Horia-Roman Patapievici oferă un tratat radical despre un moment negru din istoria României. Orice evaluare ulterioară a acestei epoci va trebui să țină cont de perspectiva dramatică în care a descris-o H.-R. Patapievici. Anii urii nu e doar o investigare a răului, ci și un manual de metafizică a supraviețurii prin asumarea suferinței, nedreptății și ororii.