Mircea Mihăieș. Viața după Roth

Dacă doriți să petreci câteva ore sau zile (ori chiar săptămâni, cum mi s-a întâmplat mie, prelungind dinadins lectura) în compania unui scriitor debordând de inteligență, farmec, sarcasm, ironie și tandrețe, citiți-l pe Philip Roth. Mai precis, cartea lui din 2017, care încheie seria de opere complete (volumul 10) publicate de Library of America (echivalentul faimoaselor ediții Pléiade de la Gallimard), Why Worry? Collected Nonfiction 1960-2013. Ea conține peste o jumătate de veac de scrieri non-ficționale. Le numesc astfel deoarece termenul „publicistică” mi se pare prea sărac pentru conținutul aurifer al cărții. Tipărit prompt la Polirom, în traducerea expresivă a lui Radu Pavel Gheo, sub titlul De ce scriem, volumul mi se pare una dintre cele mai valoroase mărturii din ultimele decenii ale unui scriitor despre creație, pasiunile și limitele sale literare, despre adversități, competiții, prietenii, generozitate, viață și moarte.

Titlul original — Why Write? — include o nuanță aliterativă greu de redat în românește. Probabil că tonalitatea dubitativă putea fi transpusă într-una din variantele De ce să scrii? / De ce să tot scrii? Dinadins eliptică, sintagma e șfichiuitoare și iritată totodată: anunță o poftă de harță și propune finaluri deschise unor întrebări nu întotdeauna rostite până la capăt. Alături de Proust, Joyce, Virginia Woolf, Céline ori Borges, Philip Roth e un exemplu flagrant de omisiune de pe lista laureaților Nobel. Ciudățeniile lui sunt la fel de binecunoscute ca personajele pe care le-a creat (Portnoy, Zuckerman ori Kepesh) și nu toate îl favorizează. A anticipat, prin cărțile sale, multe evoluții istorice (în zona politicilor rasiale, a corectitudinii politice, a „noului puritanism”), și a iritat prin numeroase luări de poziții inconfortabile.

Beneficiind, de foarte tânăr, de statutul de vedetă culturală, biografii pot documenta aproape fiecare zi a vieții lui. Deși nu există încă o scriere amplă asupra existenței lui (vom avea una peste câțiva ani, atunci când o va încheia Blake Bailey), oricine poate afla detalii suculente despre felul în care scria (întotdeauna în picioare și plimbându-se mult, astfel încât, după propria evaluare, scrisul unei pagini echivala cu jumătate de milă de mers) ori despre diversele episoade din multiplele lui căsnicii. Una dintre fostele soții, o celebritate și ea, actrița Claire Bloom, l-a descris ca suferind de depresie. Îi reproșa limbajul agresiv și deciziile arbitrare, într-un amestec aiuritor de „bunătate și cruzime, generozitate și egoism”. La căsătorie, i-a impus lui Claire un „contract prenupțial, în care se spunea că poate înceta mariajul după bunul plac, fără a-și asuma vreo responsabilitate ulterioară legată de soție, iar toate bunurile urmau să-i revină lui”. Pe bună dreptate, avocatul actriței avea să spună că era „unul dintre cele mai brutale documente de acest gen pe care le văzuse vreodată”.

Philip Roth a cules, cel mai adesea, roadele unei publicități negative. Apariția, în 1960, a lui Goodbye, Columbus (răsplătit cu National Book Award) i-a atras adversitatea durabilă a comunităților de evrei din America. Pentru acestea, Roth n-a fost niciodată altceva decât un „evreu care se ura pe sine”. Și, cu toate că el însuși nu era încântat să fie descris drept cel mai important cronicar al „evreului și evreității din America”, realizările sale de vârf sunt contribuții decisive la conturarea unei metafizici a urmașilor lui Solomon și David pe tărâmul Lumii Noi. După succesul internațional exploziv, din 1969, cu Portnoy’s Complaint, imaginea lui a dobândit dimensiuni planetare.  Zecile de cărți care au urmat, de la The Great American Novel (1973), la seria Zuckerman (nouă romane publicate între 1979-2007), la trilogia Kepesh (The Breast, 1972, The Professor of Desire, 1977 și Dying Animal 2001) și la ultima tetralogie (Everyman, 2006, Indignation, 2008, The Humbling, 2009, și Nemesis, 2010), fără a mai vorbi de bijuterii precum Sabbath’s Theater (1995), sunt parte a unui marș triumfal încheiat cu decizia autorului de a nu mai publica, după Nemesis, nimic.

Nu e nevoie să dăm noi vreun răspuns la întrebarea din titlul cărții discutate, pentru că o face Roth însuși, într-un interviu cu Alain Finkielkraut, publicat în 1981 în Le Nouvel Observateur. Întrebarea se referă la lecturile lui, dar răspunsul vizează și scrisul: „Citesc ficțiune pentru a mă elibera de propria perspectivă sufocant de plictisitoare și de îngustă asupra vieții și pentru a mă lăsa atras într-o afinitate imaginativă cu o perspectivă narativă dezvoltată integral ce nu-mi aparține. Din același motiv și scriu”. Am ales acest citat și dintr-un alt motiv: el sugerează legătura indestructibilă, în aceeași persoană, a cititorului și a scriitorului. Există puțini autori capabili să-și citească atât de profund colegii de generație ori maeștrii, și, totodată, să se citească atât de subtil pe sine.

Această particularitate a lui Philip Roth e ilustrată în structura cărții de față. Prima secțiune se intitulează, într-un mod cât se poate de transparent, „Citindu-mă pe mine, citindu-i pe alții”, iar celelalte două „Discuții între profesioniști: un scriitor, colegii săi și opera lor” și „Explicații”. Textele autoreferențiale nu au însă nimic apologetic în ele, după cum lecturile altor scriitor nu sunt circumstanțiale ori encomiastice. În tot ce scrie, Philip Roth o face sub dublul semn al urgenței și al responsabilității. De la minunatul portret, în dublă partidă, al lui Kafka, la polemicile cu radicalii evrei care i-au contestat talentul și chiar identitatea etnică se întinde teritoriul magnific al plăcerii de a trăi în și prin literatură. Ultimele luni din viața scriitorului din Praga stau într-un năstrușnic echilibru cu povestea demnă de pana lui Buber sau Bashevis Singer a unui alt (sau același?) Kafka, profesorul de ebraică al copilului Philip Roth. Roth propune aici o istorie contrafactuală: cum ar fi fost Kafka dacă n-ar fi murit în 1924 și ar fi emigrat în America… În ambele cazuri/vieți e vorba de biografii enigmatice și de dispariții care descumpănesc și neliniștesc. Deși profund diferiți, cei doi Kafka sunt fețele aceleiași monede tragice. Evreul din Praga a lăsat în urmă o operă gigantică, cel din New Jersey subzistă doar ca dâră de memorie luminos-enigmatică:

„Dr. Kafka s-a născut în Cehoslovacia și s-a refugiat din calea naziștilor. Nu a lăsat urmași. Nu a lăsat nici cărți: nici Procesul, nici Castelul, nici jurnalele. Hârtiile decedatului nu au fost revendicate de nimeni și au dispărut — cu excepția celor patru scrisori meshugeneh care, din câte știu eu, se află și în ziua de astăzi undeva printre amintirile strânse de mătușa mea, rămasă fată bătrână, laolaltă cu o colecție de programe teatrale de pe Broadway, certificate de apreciere de la Big Bear și etichete de pe transatlantice cu aburi.

Așadar, orice urmă a lui dr. Kafka dispare. Destinul fiind ceea ce este, cum ar putea fi altfel? Oare arpentorul ajunge în Castel? K. scapă de jurisdicția Tribunalului sau Georg Bendemann de judecata tatălui său? «Ei, acum faceți ordine!» spune intendentul și-l îngroapă pe artistul foamei cu paie cu tot. Nu, Kafka al nostru pur și simplu nu era sortit să devină acel Kafka — ar fi fost, evident, chiar mai ciudat decât un om care se transformă într-o gânganie respingătoare. Nimeni n-ar crede așa ceva. Iar Kafka însuși cel mai puțin dintre toți”.

Analizele cărților scrise de autori americani contemporani (Salinger, Malamud, Bellow) ar face să pălească de invidie orice critic profesionist. După cum investigarea „noilor stereotipuri evreiești” și relevarea dedesubturilor inamiciției durabile a comunități sale etnice sunt fragmente dintr-o dramatică saga ce-și are originea în dreptul scriitorului de a aborda orice temă, sfidând limita de suportabilitate a ceea ce s-ar putea numi „complexele neamului”. Întreaga creație a lui Roth stă, de altfel, sub semnul atacului: de la cel asupra paginii de hârtie, la asalturile cărora a trebuit să le facă față din partea criticilor și a cititorilor care-l detestau. Nici nu avea cum fi altfel, deoarece Roth așază în centru propria conștiință, dar nu și propria biografie. Seria extraordinară de interviuri cu autori (în majoritate central-europeni), privilegiază și amplifică această caracteristică a scrisului și gândirii sale. Fie că dialoghează cu Primo Levi, Aharon Appelfeld, Ivan Klíma, Issac Bashevis Singer, Milan Kundera sau Edna O’Brien, ne întâmpină o voce dublu modulată: cea a scriitorului atent, perfect informat asupra subiectului abordat, și a „canibalului” ficționar ce reciclează informațiile extrase cu măiestrie de la interlocutori.

A treia secțiune, cea finală, cuprinde paisprezece articole, studii, interviuri, eseuri pe teme diverse, marea majoritate recapitulând obsesii expuse pe larg pe parcursul volumului. De ce scriem antologhează, de altfel, cărți, interviuri și studii publicate anterior în diverse publicații. Citite împreună, ele dau dimensiunea impresionantă a unui gânditor complet absorbid de arta scrisului, a unui filozof când cinic, când înduioșat de propriile fantasme, spaime și bovarisme.

Vorbind despre temele majore, n-am spus nimic despre una dintre însușirile capitale ale omului și ale scriitorului: umorul. El se găsește din plin în aceste reflecții și discuții, așa cum se găsește în romanele sale. Iată o singură mostră, din cele vreo treizeci pe care le-am extras pentru scrierea acestui articol. Întrebat dacă literatura lui e una autobiografică, a răspuns: „Ar trebui să citiți cărțile ca pe o ficțiune, căutând în ele plăcerile pe care le poate oferi ficțiunea. N-am nicio confesiune de făcut și nici pe cineva căruia să vreau să mă confesez. În ce privește autobiografia mea, nici nu-mi vine să mă apuc să vă spun cât de ternă ar fi. Ar consta exclusiv din capitole despre mine stând singur într-o încăpere și uitându-mă la mașina de scris. Monotonia autobiografiei mele ar face ca Nenumitul lui Beckett să pară ceva scris de Dickens”.

Iar despre identitatea dintre el și personajele lui a adăugat: „Dacă sunt Lonoff? Dacă sunt Zuckerman? Dacă sunt Portnoy?… Deocamdată, n-am nimic din trăsăturile ferme ale unui personaj dintr-o carte. Încă sunt amorful Roth. Mă confundați cu recenzenții aceia isteți care sunt siguri că eu aș fi singurul romancier din istorie care n-a inventat nimic”.

Citiți-l pe Roth, citiți aceste încântătoare marginalii! Veți înțelege ce înseamnă talentul ca formă a inteligenței.

 notă: text publicat în premieră în revista ROMÂNIA LITERARĂ.