Mircea Vulcănescu, „Dimensiunea românească a existenței”: Sufletul oricărui popor nu e decât o arhitectură de ispite

Nicicând foamea de identitate a oamenilor nu a fost mai evidentă decât în era care își propune să reconstruiască din temelii omul, să regândească valorile și să inverseze ierarhiile, în era în care individul a devenit prizonierul propriilor iluzii și victima propriei superficialități, într-o fugă disperată de lume și de sine. În „Dimensiunea românească a existenței”, Mircea Vulcănescu își propune, printr-un exercițiu de alteritate, să realizeze o frescă a sufletului românesc, să analizeze fundamentele perene ale lumii dintre Carpați, Dunăre și Marea Neagră. Prin studiul său, autorul reușește să se poziționeze în mijlocul acestei crize de identitate și să ofere cititorilor săi un reper al întoarcerii noastre la ceea ce ne definește, spre a deveni cu adevărat „ceea ce suntem”.

Format la școala lui Dimitrie Gusti și la cea a lui Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu a fost una dintre figurile emblematice ale generației sale, impunându-se ca filosof, sociolog, economist, profesor de etică, fiind totodată un simbol al rezistenței anticomuniste. Întemnițat timp de 6 ani la Văcărești, Jilava și Aiud, alături de majoritatea elitei românești, Mircea Vulcănescu a ținut o serie de conferințe considerate subversive de torționari, pentru că le menținea moralul deținuților. Din cauza unor prelegeri [1] ţinute la Jilava a fost dus la camera neagră, aproape dezbrăcat, împreună cu alţi „bandiţi”. Ţinuţi flămânzi, neavând pe ce să se odihnească, au început să cadă pe mâzga rece, care aducea îmbolnăvirea şi moartea. Mircea Vulcănescu s-a aşezat pe jos, ca să poată sta alţii pe el, şi le-a zis: „Eu voi muri. Salvaţi-vă voi”. Avea să moară la scurt timp după acest episod, pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămâni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus.

Iată ce declara Nichifor Crainic, în 1950, despre Mircea Vulcănescu: „În general, oamenii de nivelul meu nu spun la adresa altor valori decât atât cât cred că îi obligă realitatea și o anumită minimă decență, dar despre Vulcănescu eu cred că este nu doar cel mai reușit exemplar pe care l-a dat neamul românesc între cele două războaie, ci acela care, având talie europeană, după ce va descoperi în sine nevoia de a spune ce are de spus, va acoperi cu umbra lui tot ce a strălucit până acum în istoria culturii românești (a erudiției românești, de la Cantemir la Iorga). Peste capul întregii sale generații de luceferi, el va fi ca un soare”. [2]

Prin Dimensiunea românească a existenței, Mircea Vulcănescu își confirmă statutul de personalitate incontestabilă a generației sale, reușind să aducă la lumină nuanțele, formele, oscilațiile și fundamentele spațiului românesc, subliniind ceea ce suntem și ceea ce am uitat să fim. Mai întâi, autorul precizează care sunt elementele care definesc, în esență, existența și devenirea unui neam: „ceea ce constituie un neam este o realitate care stă la încheietura metafizicii cu istoria, o unitate de soartă, de destin în timp”, neamul românesc fiind cuprins atât în unitatea pământului românesc, cât mai ales „în unitatea de limbă, de port, de obiceiuri care îngăduie oamenilor să se înțeleagă și să trăiască laolaltă”. În încercarea de a surprinde influențele specifice sufletului românesc, autorul constată că „sufletul oricărui popor nu e decât o arhitectură de ispite”: astfel, spune Mircea Vulcănescu, ispita Romei este cea care ne-a oferit istoria culturală modernă a României, cronicarii, unirea religioasă și școala latinistă, ispita bizantină e cea care „îl întâmpină pe bucureștean de cum iese la Mogoșoaia”, ispita slavo-bizantină e cea care ne-a dat mănăstirile, ispita fondului nostru trac este cea care ni i-a dat pe Lucian Blaga, Vasile Pârvan sau Nae Ionescu, ispita franceză e cea care ne-a oferit pașoptismul, ispita germană ne-a dat reacțiunea junimistă, iar ispita rusească, poporanismul și, în parte, semănătorismul.

Dintre toate acestea, ispita tracică este singura ispită „lăuntrică” și „reziduală”, pentru descoperirea căreia trebuie să înlăturăm tot ceea ce este străin în noi, pentru care trebuie „să ne oprim și să ne cufundăm în noi înșine, să ne lăsăm ispitiți nu de ceea ce năzuim să fim, ci de ceea ce suntem”. Ispita tracică, spune Vulcănescu, este cea căreia îi datorăm legătura indisolubilă, mitică, a românului cu astrele, cu codrul, frăția universală a lucrurilor omenești cu ale firii, surprinsă de autor printr-o inspirată comparație cu grădinile de la Versailles. Acolo, „spiritul împinge natura către margini”, totul se subordonează unei geometrii alcătuite de om, a cărui „umanitate” constă în abilitatea lui de a se opune naturii, de a se afirma ca meșter și stăpân al acesteia. În spațiul românesc, însă, domnește mai degrabă sentimentul puternic al înfrățirii dintre om și natură, în care freamătul sufletesc al individului și simfonia aproape imperceptibilă a lumii din jur „se topesc în aceeași armonie a lumii”. Românul trăiește, la fiecare pas, chemarea codrului, a singurătății, a apelor și a stelelor ce se oglindesc în ape, integrat în universul care îl cheamă în permanență. Întreaga lume nu este, pentru el, decât o „vastă procesiune stelară”, în care „sufletul omului trece din vamă în vamă, în marea litughie a firii”. Sentimentele românului sunt preluate și amplificate de natură, ca într-o cutie de rezonanță a sufletului său, căci „cântecul lui e cântecul lumilor și lacrimile lui sunt suspinele ei negrăite”.

În acest cadru, omul, „insul”, acest corespondent la care a ajuns evoluția latinescului ens, se opune întâmplării, este unic și irepetabil, legat de existență prin locul și timpul său, având „un substrat permanent și unitar de însușiri, întâmplări și fapte”. Existența românului are un caracter personal, substanța lui nu poate fi alterată de nicio întâmplare a lumii acesteia. În acest sens, opoziția dintre masculin și feminin nu privește doar o singură regiune a ființei, ci „merge la rădăcinile ei”. Esența bărbătescului se regăsește în ființa „lucrătoare”, în timp ce esența femeiescului, în ființa „pătimitoare”. Întreaga existență este, din perspectiva românului, lucrarea lui Dumnezeu, matricea unei rânduieli în centrul căreia se află omul. Dumnezeul românului nu este o ființă abstractă sau o putere impersonală a lumii, ci „o ființă reală, particulară, peste tot fiitoare”. Existența românească nu cuprinde, însă, numai lumea de aici, ci și lumea de dincolo. Cele două lumi nu sunt separate de vreun hotar spațial, pentru că „lumea de dincolo o cuprinde și pe cea de aici”, iar lumea văzută este o proiecție a lumii nevăzute, fără a exista o ruptură existențială sau o prăpastie între cele două, ci numai o „vamă”, o „poartă de trecere”. Dincolo, spune Mircea Vulcănescu, nu înseamnă propriu-zis „în afară”, ci „alt fel”, pentru că cei de aici trec uneori dincolo în vis ori în trezie, iar cei de dincolo stăruie pe aici.

În acest punct, autorul identifică, schematic, câteva aspecte fundamentale care definesc atitudinea românului față de existență:

1. Nu există neființă, pentru că, în sufletul românului, „orice tăgăduire a existenței nu poate avea sens absolut, ci relativ, limitat la un anumit fel de existență”;
2. Nu există imposibilitate absolută, deoarece planul existenței nu se limitează la concret și la cotidian, ci cuprinde și „planul virtualităților”, planul tuturor putințelor și, mai mult decât orice, „planul plinătății dumnezeiești”. Românul are conștiința că ceea ce trăiește și ceea ce se vede nu reprezintă decât o parte, și nu cea mai bogată, din ceea ce există cu adevărat. Mircea Vulcănescu denumește acest concept ce se desfășoară în mentalul colectiv „supremația virtualului asupra actualului”;
3. Nu există imperativ, ceea ce face ca imperativul să aibă o semnificație aparte în dimensiunea românească a existenței. Pentru român, imperativul nu este simțit ca o poruncă, ci ca pe o „lipsă de ordine în existență, ca pe o nepotrivire, ca pe o neîmplinire, ca pe o chemare a cuiva (…), așa cum cheamă, în basme, grădina fermecată pe fata de împărat să o curețe de omizi ori fântâna pe Făt-Frumos ca să o sleiască!”. Astfel, starea de legalitate nu presupune un efort de conformare pentru român, ci mai degrabă o potrivire cu și prin celălalt, care restabilește armonia firii.
4. Nu există iremediabil, consecință firească a faptului că întâmplările vieții sunt, pentru român, doar niște „încercări” ori „ispite” sau „vămi”, dar niciodată realități de neînfrânt: „românul nu are sentimentul pierderii absolute, sentimentul iremediabilului”. De aici, remarcă Vulcănescu, decurg două sentimente fundamentale ale sufletului românesc: ușurința în fața vieții și lipsa de teamă în fața morții.
5. Ușurința în fața vieții, pentru că lumea în care se mișcă românul „nu e decât un fir de praf din lumea cea mare a firii în care îl poartă gândul”. Dimensiunea românească a existenței capătă forma unui somn adânc în fața vicisitudinilor vieții, din care neamul trebuie deșteptat, așa cum a simțit și Andrei Mureșanu atunci când a scris versurile imnului național.
6. Lipsa de teamă în fața morții, justificată de autor aici prin balada „Miorița”, care ilustrează preocuparea românului mai degrabă față de ritualul care trebuie îndeplinit ca să-i asigure mai departe legătura cu cele de aici (”În strunga cu oi/ Să fiu tot cu voi/ În dosul stânii,/ Să mi-aud câinii”). Ciobanul nu își ia nicio măsură pentru a evita moartea, ci se dăruiește ei pe deplin, asumându-și cu seninătate destinul pământesc.

Portretul sufletului românesc se întregește astfel, adunând deopotrivă ispitele, provocările, ambițiile, fatalitățile și neajunsurile unei lumi distincte. Mircea Vulcănescu reușește să exploreze subtilitățile mentalului colectiv și să reaprindă, în mintea omului modern, acea conștiință istorică a rostului nostru ziditor în lume, paralizată astăzi de ignoranță. Fără o astfel de cunoaștere în cuget și în adevăr, valorile unui neam se diluează treptat, iar oamenii se transformă în niște „biete animale raționale, care vin de nicăieri și se îndreaptă către nicăieri”  [3]. Spirit vizionar, autorul remarcă actualitatea unui astfel de studiu atunci când afirmă că „lucrurile acestea au interes mai ales astăzi, într-o lume aflată într-o imensă prefacere, în care o mulțime de lucruri sunt puse în joc, în care fiecare individ și fiecare neam este îmbiat de fel de fel de formule de ancorare în existență, în care speră să poată să-și toarne viața în viitor și în care fiecare ispită este o ispită de a ne pierde”.

Mircea Vulcănescu, „Dimensiunea românească a existenței”, Editura Fundației Culturale Române, 1991

NOTE

[1] Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Bonifaciu, 2012

[2] https://www.fericiticeiprigoniti.net/mircea-vulcanescu/2451-omul-cel-mai-aproape-de-desavarsire-pe-care-l-am-cunoscut-vreodata

[3] Petre Țuțea, 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Humanitas, 2009