De ce statul caută să desființeze tradiția și istoria

Un articol de Zachary Yost pentru Mises Institute

În monologul de deschidere al mult-iubitului musical Fiddler on the Roof  („Scripcarul pe acoperiș”), Tevye, lăptarul, compară viața locuitorilor evrei din satul Anatevka cu efortul pe care trebuie să îl depună un lăutar care încearcă să cânte pe acoperişul unei clădiri. Conform celebrei alegorii a lui Tevya, oamenii din Anatevka sunt capabili să-și păstreze echilibrul interior datorită tradițiilor lor. Totuși, pe măsură ce înaintăm pe firul poveștii, observăm că, deși comunitatea trăiește în spiritul tradițiilor, păstrarea unui echilibru nu este o sarcină ușoară – mai ales atunci când societatea se confruntă cu schimbări bruște și fără precedent.

În ultimul secol, imperfecțiunile tradiției au dus la dispariția ei din conștiința noastră colectivă. Tradiția nu mai este văzută ca un instrument util pentru a menține echilibrul pe „acoperișul” plin de asperități al vieții, ci mai degrabă ca un obstacol care trebuie îndepărtat din drumul nostru către progres. Datorită unei perspective extrem de raționaliste a gândirii iluministe, începând cu gânditori precum Hobbes și Descartes (care susțineau că toate cunoștințele ar trebui descoperite prin raționamente conștiente) și culminând cu Jean-Jacques Rousseau și Revoluția franceză, importanța tradiției a fost mult subminată. Thomas Paine a rezumat crezul anti-tradiționalist destul de precis atunci când a declarat că „stă în puterea noastră să reconstruim.” Călăuziți de puterea rațiunii și eliberați de lanțurile trecutului, acești raționaliști ai iluminismului au promis progres și fericire pentru umanitate.

Cu toate acestea, renunțarea la tradiție nu ne-a condus spre tărâmul fericirii, așa cum au promis profeții progresului. Între 1999 și 2014, conform rapoartelor realizate de Centrele pentru Controlul și Prevenirea Bolilor, rata sinuciderilor în SUA a crescut cu 24%. În 2017, SUA a înregistrat cea mai mare rată de sinucidere din ultimii cincizeci de ani. Astfel de cifre tragice sunt exact opusul a ceea ce progresiștii, feministele radicale și neoconservatorii (toţi copiii raţionaliştilor iluminişti ai zilelor noastre) ne-au făcut să credem că se va întâmpla, dacă vom renunța la legăturile noastre cu tradiția înapoiată și dacă am fi lăsați liberi să ne urmăm propriile căi spre devenirea spirituală, liberi de orice constrângeri. Prin însăși natura sa, tradiţia este extrem de greu de şters în totalitate din vieţile oamenilor, dar nu există nicio îndoială că declinul său a coincis cu un declin al înțelegerii conceptuale a tradiției în favoarea unei credințe în „progres”. Nu întâmplător procesul de slăbire a instituțiilor de mediere a societății civile, transformarea familiei, acceptarea divorțului și a promiscuității au avut loc într-o perioadă în care tradiția și obiceiul au ajuns să fie privite ca încorsetări inutile ale trecutului. Înțelegerea rolului tradiției în viața oamenilor poate să explice motivele pentru care declinul ei a condus la atâta înstrăinare și suferință.

Înainte de a putea evalua cu adevărat tradiția, trebuie mai întâi să o definim în mod corect. Pentru mulți, tradiția este sinonimă cu caracterul retrograd, cu înapoierea sau cu incapacitatea cuiva de a accepta schimbarea. Această viziune își găsește originea în influența socială considerabilă a gânditorului iluminist francez Jean-Jacques Rousseau, care susținea că societatea și instituțiile sale pervertesc bunătatea naturală a omului. Doar prin eliberarea de aceste instituții, bunătatea înnăscută a omului ar putea fi adusă la lumină. Cu toate acestea, o înțelegere adecvată a tradiției diferă destul de mult de această perspectivă.

Tradiția, corect înțeleasă, nu reprezintă un efort de a ține societatea pe loc. Totuși, Edmund Burke, omul de stat și gânditorul politic britanic din secolul al XVIII-lea, considerat pe scară largă părintele conservatorismului anglo-saxon, a afirmat chiar că „un stat fără mijloace de schimbare este lipsit de mijloacele propriei conservări”. În mod similar, filologul de la Oxford și autorul tradiționalist J.R.R. Tolkien a atacat această viziune statică asupra lumii în Stăpânul inelelor prin intermediul personajului său, Denethor. Atunci când a fost întrebat în mijlocul unei crize ce își dorește el, Denethor răspunde: „Aș vrea să fie lucrurile așa cum erau în zilele vieții mele… în vremurile strămoșilor mei… Dar dacă destinul îmi neagă această dorință, atunci nu voi mai avea nimic: nici viața mea nu va scădea, nici dragostea nu se va înjumătăți, nici onoarea nu se va diminua ”. În cele din urmă, Denethor alege mai degrabă să îşi dea foc decât să accepte schimbarea, fapt ce poate fi cu greu catalogat drept o sancționare a mentalității „statice”, atât de des atribuită tradiției. Profesorul Claes Ryn de la Catholic University of America continuă tradiția burkeană, avertizând asupra pericolului pe care îl reprezintă acea tradiție stagnantă, neschimbată, care se transformă „într-un fel de fetiș, care are o importanță redusă pentru o lume care nu se va conforma și care nu va rămâne nemișcată. ” Mai degrabă, spune Ryn, continuarea tradiției „nu se poate rezuma la simpla imitație sau repetare a vechilor tipare. Trebuie să fie o forță proaspătă, vitală, a prezentului. ”

Deci, dacă tradiția nu poate fi asociată cu imaginea unui orb care încearcă să oprească viitorul, ce este ea atunci? Respectul pentru tradiție, înțeles în mod corespunzător, este pur și simplu o recunoaștere, așa cum a explicat autorul conservator Russell Kirk, „a faptului că oamenii moderni sunt pitici urcați pe umerii giganților, fiind capabili să vadă mai departe decât strămoșii lor doar datorită staturii mari a celor care ne-au precedat în timp. ” Cu alte cuvinte, tradiția recunoaște că înțelepciunea și cunoștințele sunt acumulate în timp și, spre deosebire de credința larg răspândită, nu pot fi deduse pur rațional și nici nu pot fi dezvoltate de o singură persoană sau de o singură generație în timp. Societatea însăși, în complexitatea ei, este rezultatul acestui proces istoric, și nu rezultatul efortului unei singure generații care s-a construit de la zero.

Cel mai bun mod de a gândi tradiția este să o priviți ca pe o acumulare de capital în economie. Lumea contemporană se bucură de o bogăție fără precedent, deoarece, în trecut, strămoșii noștri au ales să acumuleze capital sau bunuri folosite pentru a produce alte bunuri. Pe măsură ce stocul de capital a crescut, la fel s-a întâmplat și în ceea ce privește capacitatea productivă a economiei noastre.

În mod similar, cunoașterea și înțelepciunea se acumulează prin nenumărate secole de încercări și erori. Respingerea înțelepciunii din trecut este o alegere la fel de prostească precum încercarea fiecărei noi generații de a renaște societatea industrială. Această analogie nu este nouă, ci vine direct de la Burke însuși, care a afirmat că „ne este teamă să punem oamenii să trăiască și să <<facă negoț intelectual>> fiecare pe propriul său <<stoc>> de rațiune; pentru că bănuim că acest stoc aflat în fiecare individ este mic și că oamenii ar face mai bine să se folosească de banca generală și de capitalul națiunilor și al veacurilor. ”

Friedrich Hayek a susținut că există două perspective diferite despre natura societății. Există constructiviștii raționaliști, care susțin că „toate instituțiile umane utile au fost și ar trebui să fie creații voite ale rațiunii conștiente”. Pentru ei, tradiția este irelevantă, deoarece omul este capabil să își organizeze toată viața fără experiență și înțelepciune din trecut. Deci, fiecare generație este capabilă să exprime și să acționeze independent asupra tuturor cunoștințelor. De partea cealaltă, există acei raționaliști neconstructivişti, pe care Hayek îi consideră „mai modești și mai puțin ambițioși”. Această perspectivă, conform profesorului Paul Cliteur de la Universitatea Leiden, presupune că „în toată gândirea noastră, suntem ghidați de reguli de care nu suntem conștienți și că, prin urmare, rațiunea noastră conștientă poate observa doar anumite circumstanțe care determină acțiunile noastre.” Deoarece puterea înțelegerii umane este limitată, este imposibil pentru noi să explicăm toate cunoștințele relevante atunci când luăm o decizie.

Cu toate acestea, Hayek subliniază că nu suntem lăsați să rătăcim complet în ignoranță. Mai degrabă, strămoșii noștri ne-au transmis reguli și ghiduri abstracte care „întruchipează experiența mai multor încercări și erori decât ar putea dobândi orice minte individuală în decursul unei vieți”. Hayek, bazându-se pe concepția filozofului iluminist scoțian David Hume, vorbește despre beneficiul ce provine dintr-o ordine socială în care membrii respectă reguli abstracte, „chiar și fără a înțelege semnificația lor”. La polul opus se află situația în care astfel de reguli, care reprezintă experiența acumulată din trecut, sunt eliminate, în favoarea conturării unui comportament, folosind numai informațiile disponibile imediate unei singure persoane sau unui grup.

Este destul de ușor de observat –  cel puțin pentru secolul trecut – cum constructiviştii raționalişti sau noii iacobini, așa cum îi numește Claes Ryn (după iacobinii din Revoluția franceză, cei care au încercat să înlocuiască instituțiile tradiționale cu societatea lor planificată rațional), au câștigat tot mai mult teren din punct de vedere cultural. Trecutul, atunci când este luat în considerare, este adesea perceput drept anacronic și îngust, drept ceva care merită dat uitării sau ceva de care trebuie să scapi. Dar consecințele negative ale acestei mentalități iacobine se întind de la o simplă nemulțumire până la adevărate dezastre.

După cum a remarcat Tevye cu înțelepciune în The Fiddler on the Roof, tradiția este un instrument care îi ajută pe oameni să-și mențină echilibrul în viață. Încercând să se bazeze exclusiv pe o formă constructivistă a rațiunii, oamenii au abandonat și slăbit multe instituții tradiționale, cum ar fi familia, religia și comunitatea, care reprezintă un ingredient important pentru o viață stabilă și fericită. În lucrarea sa, ”The Quest for Community”, sociologul Robert Nisbet a relatat despre declinul comunității și rezultatul ei: înstrăinarea indivizilor și degradarea „țesutului” social. El atribuie direct această pierdere perspectivei constructiviste raționaliste. În cuvintele lui Nisbet, „eliberarea modernă a individului de legăturile tradiționale de clasă, religie și rudenie l-a făcut liber; dar mărturia nenumăratelor opere artistice din epoca noastră spune că această libertate nu a fost însoțită de sentimentul de eliberare creativă, ci de sentimentul de dezamăgire și înstrăinare. ”

Studiile validează această afirmație. Un raport al Heritage Foundation care a compilat date din zeci de studii a corelat practica religioasă cu numeroase rezultate pozitive. Practicanții religioși au cunoscut o stabilitate maritală și familială mai mare, un risc mai mic de sinucidere, o probabilitate mai mică de a comite infracțiuni și o speranță de viață mai lungă. În mod similar, așa cum Lauren Hall, profesoară la Rochester Institute of Technology, precizează în cartea sa Family and The Politics of Moderation („Familia și politica moderației”), unitatea familială este un factor important de echilibru în societate. Acest lucru se realizează prin restrângerea și moderarea colectivismului și individualismului extrem și prin integrarea individului într-o comunitate. Potrivit lui Hall, „o familie formată dintr-un cuplu monogam și doi sau mai mulți copii” este în măsură să îndeplinească cel mai bine funcțiile sociale ale familiei care promovează atât bunăstarea individului, cât și a comunității. Cu toate acestea, Pew Researcher Center raportează statistici șocante: „dacă tendințele actuale continuă, 25% dintre tinerii adulți din cel mai recent grup de referință (cu vârste cuprinse între 25 și 34 de ani în 2010) nu se vor căsători niciodată până în 2030. Aceasta ar fi cea mai mare pondere din istoria modernă. ”

La o scară mai mare, respectul pentru tradiție și limitele rațiunii umane sunt cele care împiedică încercările de a ”reclădi” lumea și de a construi de la zero societatea perfectă. Pentru a vedea ce se poate întâmpla atunci când tradiția și umilul raționalism sunt abandonate, trebuie doar să ne uităm la urmările îngrozitoare ale Germaniei naziste, ale Uniunii Sovietice și ale Marelui Salt Înainte al lui Mao.

Chiar dacă unii libertarieni sunt sceptici cu privire la beneficiile tradiției la nivel individual, aceștia ar trebui să fie preocupați mai degrabă de consecințele acesteia la nivel social. Când instituțiile care oferă un sens existenței, cum ar fi familia, sunt subminate, indivizii însingurați apelează adesea la stat și la mișcări politice totalitare pentru a găsi un scop în viață. În mod similar, exterminarea tradiției este necesară pentru triumful regimurilor totalitare. Așa cum a susținut Michael Federici de la Middle Tennessee State University cu privire la 1984 al lui George Orwell, „Oceania este o societate guvernată de o autoritate totalitară care își propune să creeze o supunere completă a individului în fața statului. Pentru a realiza acest obiectiv, este necesar să distrugeți conștiința istorică și vechile moduri de viață. Cei mai mulți oameni din Oceania și-au pierdut amintirea vieții diacronice. ” Winston Smith este capabil să recunoască și să reziste regimului tiranic, deoarece încă păstrează o fărâmă de memorie istorică și, prin această conexiune, poate vedea prin minciuni și propagandă. „Își amintește un moment în care viața era diferită, când viața socială nu era controlată de stat.”

Astăzi societatea noastră este devastată de totalitarieni în formare, dornici să distrugă istoria. În aparență, toate sunt realizate în numele justiției, dar această distrugere și profanare istorică sunt ceva mai mult decât o tactică pentru asigurarea puterii pentru ei înșiși. America este, așa cum se presupune, infectată la nivel genetic cu păcate de neiertat, precum rasismul și opresiunea, iar cei care doresc să distrugă istoria în mod convenabil au găsit soluția pentru această problemă: să le predăm puterea pentru a facilita astfel reeducarea și penitența noastră colectivă. Nerecunoscând rolul important pe care îl are tradiția prin păstrarea conștiinței istorice, susținem și stârnim ascensiunea forțelor care caută în prezent răsturnarea completă a societății noastre și anihilarea totală a drepturilor și libertăților noastre tradiționale.

Din nou, tradiția nu este o simplă stagnare a societății. Înțelepciunea și cunoștințele pe care ni le oferă nu sunt fixate pentru toate timpurile și toate locurile. Precum întreaga societate, tradiția se adaptează și se schimbă în timp. Potrivit lui Ryn, „tradiția trebuie să prindă viață în aici și acum prin creativitatea indivizilor care recunosc atât dependența umanității de ceea ce a fost mai bun în trecut, cât și nevoile și oportunitățile oferite de circumstanțele noi”.

Sarcina noastră pe viitor este atât de a revitaliza „stocul” de rațiune, șubred și uitat, care ne-a fost transmis, cât și de a înainta spre viitor. Tradiția nu este nicidecum un instrument perfect, iar înțelegerea și adaptarea ei nu reprezintă o sarcină ușoară; totuși, dacă este înțeleasă în mod corespunzător, tradiția este cel mai bun instrument pe care îl avem la dispoziție pentru a face față și a rezolva circumstanțele în continuă schimbare ale vieții și pentru a ne păstra libertățile câștigate cu greu.

Articol original: Why the State Seeks to Abolish Both Tradition and History

Traducerea a fost realizată pentru Marginalia de Elena Enoiu, studentă la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași