Moartea adultului

Un text de Victoria Deliu, studentă la Facultatea de Filozofie, Universitatea din București

„Cândva exista o lume fără adolescenți”, își începe, scandalos, Diana West cartea, The Death of the Grown Up – How America’s Arrested Development Is Bringing Down Western Civilization. Cândva, copiii se pregăteau să devină adulți și nici măcar nu visau că ar putea trăi o etapă – de fapt, interminabilă – a așa-zisei „adolescențe”. Mai corect ar fi însă să spun că erau pregătiți să devină adulți. Când a început însă cultura infantilismului, cel puțin în spațiul american, și, mai ales, care au fost cauzele și care sunt implicațiile ei – la aceste întrebări își propune să răspundă cartea Dianei West.

Cred că infantilizarea adulților este un fenomen care poate fi conceptualizat pe trei niveluri: cultural-sociologic, moral și politic. Diana West atinge fiecare nivel în cartea ei, însă cel mai mult se concentrează pe cel cultural-sociologic. De altfel, cartea este o combinație de observații culturale și sociologice și critică socială, fiind scrisă în stil publicistic.

În cele ce urmează, voi prezenta trăsătura specifică a adultului infantil, în viziunea Dianei West, pe care o voi relua în finalul textului, voi discuta despre cauzele fenomenului infantilizării, iar apoi, despre implicațiile morale și culturale ale acestuia.

Cine mai este adultul infantil?

Din punct de vedere istoric, fenomenul infantilizării adulților a început să fie foarte vizibil în timpul revoluțiilor contraculturale din anii ’60: devastarea universităților de către studenți, noile reglementări ale mediului academic, libertinajul sexual, consumul de droguri, pacifismul, muzica rock, atitudinile violent anti-capitaliste, anti-burgheze, faptele infracționale etc. Însă autoarea americană subliniază că, pe-atunci, condițiile care au făcut posibil acest fenomen fuseseră deja create, posibilele cauze erau mult mai profunde decât ceea ce se vedea la suprafață.

Înainte însă de a discuta despre cauze, să vedem ce crede Diana West că îi este specific adultului infantil sau „veșnicului adolescent”. Acesta, zice ea, este certat cu „limitarea” și îl citează pe Lionel Trilling:

„Refuzi alte opțiuni, alte posibilități care ar fi putut fi ale tale. Însă odată acceptată această limitare astăzi, ea se împotrivește tendințelor culturale – este aproape ca și când fluiditatea lumii contemporane cere ca, în mod analog, perspectiva noastră personală să fie nelimitată. Orice doctrină, a familiei, a religiei sau a școlii, care nu sprijină această nevoie din ce în ce mai mare a unei multitudini de opțiuni și care oferă, în schimb, un ideal al unei vieți cu o anumită formă și structură, poartă însemnul unei autorități retrograde, care te lipsește de ceea ce este al tău și căreia se consideră că trebuie să îi opunem rezistență.” (p. 18)

Acest pasaj din Trilling mi-a amintit de ceea ce spune Walter A. Weisskopf în cartea lui, Alienation and Economics, pe care îl voi cita și eu mai jos:

„Ține de firea fiecăruia dacă își vede abilitatea și libertatea de a alege ca pe o binecuvântare sau ca pe un blestem. Nu trebuie să fii măgarul lui Buridan sau vreun nevrotic nehotărât ca să îți dai seama că fiecare alegere și decizie implică sacrificarea alternativelor care au fost respinse. Natura umană finită și condiționată implică alegerea dintre mai multe alternative posibile, pentru că nu pot fi îndeplinite toate în anumite condiții date. Odată ce faci o alegere, toate alternativele devin imposibile. (p. 22)

(…)

Faptul că libertatea alegerii și deciziei există în limitele personalității și ale eului condiționat nu este alienare, ci un dat existențial. Alienarea existențială este, în schimb, faptul că omul își poate actualiza doar o selecție a potențialităților sale și trebuie, cu necesitate, să le sacrifice pe altele care se află, și ele, în limitele personalității sale. (…) Aceasta este alienarea, pentru că omul devine, așadar, alienat de unele dintre potențialitățile sale. (p. 25)

(…)

Renunțarea și consecința sa inevitabilă, suferința, sunt trăsături esențiale ale existenței umane. A nega acest lucru înseamnă a-ți face speranțe care nu pot fi îndeplinite și care duc doar la deziluzionare, disperare și auto-distrugere. Nimic nu a fost mai nociv în istoria omenirii decât creare unor speranțe utopice care sunt incompatibile cu condițiile existenței umane. Lipsa realismului și a onestității intelectuale cu privire la posibilitățile activităților umane reprezintă cauza cea mai puternică a nihilismului.” (pp. 25, 26)

Aici ar putea apărea o întrebare interesantă: dacă înțelegem prin infantilizarea adulților refuzul limitării, goana nesfârșită după multitudinea opțiunilor, precum Trilling mai sus, putem spune că infantilizarea este o formă de alienare? Sau o formă de nihilism? Este adultul infantil, așadar, un alienat existențial sau un nihilist? Să reținem pentru moment aceste întrebări și să trecem acum la posibilele cauze ale fenomenului infantilizării, așa cum le conturează Diana West.

De ce au devenit adulții infantili?

Mai întâi, Diana West ține să îl contrazică pe Frank Furedi, care este de părere că infantilizarea adulților este cauzată de „o nesiguranță profundă cu privire la viitor”. Folosindu-se de un argument prin reducere la absurd, jurnalista americană evocă mai multe evenimente istorice, printre care ciuma și Marea Criză, observând că în cazurile respective, sentimentul nesiguranței cu privire la viitor nu a dus la comportamente infantile ale adulților, din contră…

Apoi respinge și ideea că instituțiile media ar fi responsabile pentru cultura infantilismului de astăzi, în ciuda faptului că au idealizat mereu tinerețea și tinerii și au satirizat maturitatea și, în special, paternitatea. Instituțiile media sunt, totuși, niște instrumente care pot promova tot felul de opinii și perspective, susține Diana West, dovadă fiind faptul că unele din personalitățile renumite încă dinaintea apariției culturii infantiliste mai au încă apariții în media.

Atunci, care să fie cauzele infantilizării adulților? Am încercat să structurez ceea ce spune autoarea în două cauze principale – deși este clar că discutăm despre un fenomen complex și că se pot întrezări tot soiul de cauze intermediare.

1. Cauza sociologică (sau… economică)

Autoarea observă cum specializarea și nivelul crescut de prosperitate – care sunt ele însele niște consecințe ale diviziunii muncii – au dus la diminuarea structurilor tradiționale de autoritate, cea mai importantă fiind familia. Datorită prosperității, tinerii au putut fi sprijiniți financiar și găzduiți de familie pentru mai mult timp. Dintr-odată, părinții au început să aibă „o datorie” față de copiii lor, aceștia din urmă bucurându-se de cea mai mare libertate economică din istorie. Spre deosebire de tânărul de altădată, care contribuia cu banii câștigați de el la bugetul familiei, tânărul de astăzi cheltuie bani pentru care nu a depus niciun efort pe ficțiune și filme pentru adolescenți, jocuri video, bilete la concerte rock, festivaluri colorate și haine sumare. Pe divertisment. Din cauza specializării, familia nu și-a mai exercitat însă și funcția de transmitere a unei meserii, așa cum se întâmpla mai demult. Astăzi, întrucât pregătirea profesională se întinde pe o perioadă mai îndelungată, această funcție este externalizată către instituții formale precum școala sau informale, precum grupul de colegi și prieteni. Să nu mai ridicăm întrebarea care se află, probabil, pe buzele tuturor: cum rămâne cu formarea caracterului? Pot prelua noile instituții educaționale și această funcție? Dar, pe de altă parte, pot ele să asigure o formare strict profesională, neutră din punct de vedere moral? Sau este aceasta doar o simplă iluzie, în realitate fiind (de)formate caractere… în pas cu vremurile?

Al Doilea Război Mondial a accentuat aceste tendințe, autoritatea tradițională intrând și mai mult în declin. Pe de-o parte, odată cu absența prelungită a figurii paterne și cu absența intermitentă a figurii materne din viața copiilor, aceștia s-au refugiat pentru cea mai mare parte a timpului în grupul lor de prieteni, unde și-au pus laolaltă dorințele, preferințele și visurile – sigur, în general, izbitor de asemănătoare. Practic, izolarea în propria categorie socială a asigurat o uniformitate a gusturilor și preferințelor doar aparent neuniforme. Fără prea multe ferestre spre lumea adulților, copiii au crescut crezând că propria casă este singura lume din univers, în care stăpâni erau instinctul frust și emoția viscerală. Pare aproape o imagine desprinsă din romanul lui William Golding, „Împăratul muștelor”, care ne ridică semne de întrebare în ceea ce privește credința în moralitatea înnăscută a copiilor lăsați, la propriu sau la figurat, de unii singuri. Fiindcă asumpția tacită de astăzi, atunci când ni se cere să luăm decizii ascultând de „copilul din noi”, care a făcut dintotdeauna doar ceea ce a simțit, este că decizia va fi, bineînțeles, morală. Pe de altă parte, condamnarea autoritarismului de către statele occidentale a dus la un set de atitudini așa-zis anti-autoritariste în Statele Unite, care, pe nesimțite, s-au transformat în unele „democratice” și au reverberat în aparent cele mai neașteptate zone: modul de creștere a copiilor și sistemul de educație au devenit „centrate pe copil”, foarte sensibile nu doar la autoritarism, ci și la autoritate, căci fumul care s-a ridicat în urma celui de-Al Doilea Război Mondial a părut să înghită această distincție.

Dar creșterea prosperității a avut și consecințe demografice importante: mortalitatea infantilă a scăzut, ceea ce a dus la manifestarea unor niște consecințe psihologice, după cum susține și Peter L. Berger, citat de Diana West. El crede că rata scăzută a mortalității infantile i-a încurajat pe părinți să-și manifeste, fără rezerve, afecțiunea față de copii, pentru că acum aveau încredere că vor putea face acest lucru pe termen nedeterminat, fără temerea că aveau să resimtă curând o durere pe măsura afecțiunii. Astfel, copilului i se creează, încă din copilăria timpurie, mediul fizic, social și psihologic în care „începe să simtă de foarte devreme că el însuși este o persoană extrem de importantă” (pp. 86, 87). Cu atât mai importantă, cu cât are mai puțini frați. Iar asta pentru că, spre deosebire de voința al cărei obiect poate fi, am spus, imposibilul, obiectul importanței este însuși copilul.

2. Cauza politică

Făcând trimitere la modul în care înțelege judecătorul Robert H. Bork ordinea democrat-liberală modernă, Diana West subliniază două caracteristici ale ei: egalitarismul radical, care în accepțiunea lui Bork înseamnă „egalitate de rezultat mai degrabă decât egalitate de oportunitate”, și individualismul radical, care se referă la „reducerea drastică a limitelor la satisfacția personală”. Așa-numitul individualism radical pare să se confunde aici cu tendințele „anti-autoritariste” (în fapt anti-autoritate) care au început să domine sistemul educațional din SUA după Al Doilea Război Mondial. Însă combinația celor două trăsături definite de Bork a generat încă din anii ’20 doctrina educațională prețuită în anii ’50 și ’60, care a încurajat orice formă de exprimare a copilului în mediul școlar și apoi a tânărului student în mediul universitar – și le-a apreciat pe toate în aceeași măsură, fiindcă doar el, copilul/tânărul, a devenit sursa propriilor dorințe și preferințe. Această nouă viziune asupra sistemului de educație i-a pus la colț atât de pe profesor, cât și pe părinte. Gurile rele spun că s-au pus singuri la colț, încuviințând și unul, și celălalt cât de grozavi și inteligenți sunt, de fapt, copiii și tocmai în virtutea grozăviei și inteligenței neșlefuite, naturale, autoritatea trebuia, de acum înainte, să le revină lor. Și odată ce le-ar fi revenit lor, erau la un pas să stabilească noi seturi de norme. Cât de repede au făcut acest pas s-a văzut destul de bine la momentul declanșării revoluțiilor contraculturale, atunci când Noua Stângă a început să fie extrem de vocală.

Impresia mea este că autoarea vede combinația acestor două caracteristici – și aplicațiile ei practice – ca pe o eroare structurală a ordinii democrat-liberale, fiindcă introduce cauza politică, așa cum i-am spus eu, referindu-se la „progresul inevitabil al liberalismului modern însuși” (p. 33, subl. mea). În alte rânduri, spune: „Cei «bătrâni» erau încă responsabili pentru cei «tineri», sau ar fi trebuit să fie, tot la fel cum era și liberalismul. Însă nu ceea ce numim «liberalism» s-a pus pe calea mișcării anarhiste și anti-democratice a tinerilor, ci «bătrânii» – toți acei adulții speriați, lași sau chiar entuziasmați de radicalismul nemilos și alintat al tinerilor”. (p. 81)

Acum este, poate, mai clar cum arăta climatul social și care au fost, în linii mari, condițiile care au pregătit terenul pentru revoluțiile contraculturale din anii ‘60 și, de asemenea, care au fost, cel mai probabil, motivațiile studenților și tinerilor de a comite toate acele fapte. Dar tinerii nu ar fi reușit chiar de unii singuri. Dacă ar fi fost complet lipsiți de ajutor, așa cum discursul standard vrea de multe ori să ne facă să credem, revoltele lor ar fi fost înăbușite, iar ei ar fi fost sancționați de lege. Însă acestea au fost imposibile într-un sistem educațional a cărui doctrină principală este „centrarea pe copil/tânăr”. În acest sistem s-a ajuns la amnistie. Și fie și numai acest fapt arată coabitarea dintre generații, ajutorul primit din partea „celor mari”, o înțelegere între tineri și oamenii maturi parcă machiavellică, stabilită deopotrivă pe la spatele și în fața tuturor.

Totuși, este încă destul de neclar care au fost cauzele pentru care „oamenii mari” au cedat – părinții, profesorii, cei din administrație și de la conducerea universităților, oamenii politici etc. Pe scurt, reprezentanții variilor forme de autoritate. După mine, cheia problemei stă tocmai în cauza reacției acestora. Diana West se rezumă la a explica astfel: „De ce adulții nu au mai fost responsabili? Aceasta este marea cugetare din spatele războaielor culturale care destramă societatea de jumătate de secol. Răspunsul se află undeva între abdicarea adultului și apariția adolescentului, care au avut loc odată ce societatea americană și-a redirecționat energia de la a-și împlini destinul la a-și crește tinerii. Deși copiii au fost și sunt viitorul societății, ceea ce s-a întâmplat acolo a fost o schimbare culturală de la accentul pus pe perspectivă, explorare, cucerire, așezare pe viața de familie; de la marea schemă a lucrurilor la viața bună; de la a privi în afară la a privi înăuntru.” (p. 85)

Pare, deci, să fi avut loc o substituire între scopurile, obiectivele și planurile specifice unei vieți mature și niște scopuri facile, banale, imediate. Pare că nu depărtările (moral-spirituale sau poate politice) au mai dat sens vieții, ci apropierile dez-legate de orice depărtare. S-a trecut de la perspectiva din zare la copilul din sufragerie sau din bancă. Această substituție a ucis responsabilitatea adulților și i-a transformat în acei inși infantili care nu au putut opune rezistență, pentru că… nu mai aveau de ce să o facă. Dacă copiii le-au cerut, s-au supus. În fond, singurul loc în care așteptau să meargă după ce aveau să se sfârșească revoltele de la universitate era pe canapeaua de acasă, unde urmau să găsească alți copii care cereau și cărora trebuiau să li se supună în egală măsură.

Astfel, tinerii de toate vârstele și-au zâmbit, au făcut pace, s-au unit și au început să mărșăluiască. Dar încotro?

Încotro se îndreaptă adulții infantili?

Pentru Diana West pare să fie destul de limpede ce implicații au avut noile norme culturale, instituționale și chiar politice, care au prins rădăcini zdravene în anii ‘60. Toate atitudinile și comportamentele naiv-juvenile, cu deschiderea lor infinită (aparent!) spre absolut orice atitudini și comportamente, ne întorc, de fapt, la problema limitării și a limitei de care vorbeam la începutul textului. Întrebarea este: împotriva a ce se pot poziționa niște indivizi care se manifestă astfel și căror norme și comportamente le închid, de fapt, ușa? Unde se trasează limita între ce este acceptabil și ce nu din punct de vedere comportamental, dar mai ales moral? Mai precis, care sunt limitele acestui nou tip de toleranță?

Aici este punctul în care autoarea trece pentru o clipă în plan secund conceptualizarea sociologică și atinge, în treacăt, conceptualizarea politică a fenomenului infantilizării. Vorbește explicit despre problema toleranței, care rămâne, cred, una dintre cele mai interesante probleme din filozofia politică. Ia exemplul Olandei: „cea care este considerată cea mai tolerantă și lipsită de granițe societate din lume (unde sunt legalizate căsătoria între persoanele homosexuale, consumul de droguri, prostituția și eutanasia) se luptă să coexiste cu o populație islamică intolerantă și izolată, în urma actelor de violență specific islamice care au zguduit țara. Să recapitulăm: în 2002, un om politic foarte reputat, Pim Fortuyn, care avea o campanie împotriva islamizării societății olandeze, a fost ucis. În 2003, ucigașul său olandez a mărturisit că l-a împușcat, conform The Telegraph, «pentru a-i apăra pe musulmanii olandezi de persecuție»”. (p. 215)

Însă cel mai grăitor fapt care ilustrează magnitudinea războaielor culturale și prezența lor cât se poate de concretă în SUA, din perspectiva Dianei West, a fost atacul terorist din 11 septembrie 2001.

Scopul evocării acestor evenimente istorice este, aș zice, de a ne îndemna să ne gândim la problema toleranței. Care ar trebui să fie limitele ei și, implicit, în ce ar consta intoleranța? Poate fi toleranța un mijloc prin care diversele culturi și civilizații care există în același spațiu să ajungă la un consens valoric? Este posibil acest consens? Care ar fi condițiile posibilității lui? Sau este toleranța mai degrabă doar un mod de a conviețui, un mod prin care diversele culturi și civilizații care există în același spațiu să fie doar pașnice unele cu altele, un mod care nu își propune să țintească nimic mai general, mai măreț și mai cuprinzător de atât? Nu pretind că aș putea răspunde la aceste întrebări, însă trebuie să menționez că Diana West are îndoielile ei cu privire la caracterul universal al valorilor civilizației occidentale și, deci, la posibilitatea acelui consens pe care toleranța l-ar putea viza.

Și pentru că am adus, inevitabil, vorba de valori, trebuie să spun câte ceva și despre conceptualizarea morală a fenomenului infantilizării la care autoarea ajunge cu ajutorul istoricei americane Gertrude Himmelfarb. Citează un pasaj din textele ei, în care Himmelfarb distinge între „virtuți”, specifice culturii clasice, creștinismului și, cu anumite diferențe, epocii victoriene, și „valori”, care sunt, prin definiție, subiective și relative (Diana West insistând aici pe „multiculturalism” și „relativism moral și cultural”). Ceea ce este comun tuturor virtuților corespunzătoare climatelor culturale menționate este credința indivizilor în caracterul lor absolut, fix, cert, care le transformă într-un ideal moral, într-un „standard moral prin care toți oamenii din toate timpurile și locurile pot fi evaluați” (p. 303), potrivit lui Himmelfarb. Faptul că oamenii se comportă doar rareori în conformitate (parțială) cu idealul nu ar trebui să ne facă să-l pierdem, adaugă Himmelfarb în același text, întrucât el trebuie să fie forma și substanța spre care tindem, care ar trebui, tocmai de aceea, să ne ordoneze, ierarhizeze și prioritizeze motivațiile și, prin ele, să ne ghideze acțiunea. Unul este planul idealurilor și standardelor, iar altul este planul comportamentelor și acțiunilor concrete. Sigur, este dezirabil să existe măcar unul sau câteva puncte tangențiale între cele două planuri, altfel incompatibilitatea insurmontabilă dintre ele ar transforma idealurile în iluzii.

Întorcându-mă la întrebarea de la începutul textului – dacă infantilizarea adulților este alienare existențială, așa cum o înțelege Weisskopf, sau nihilism – cred că trebuie să definim încă o dată infantilizarea adulților, apoi alienarea existențială și nihilismul și, în cele din urmă, să vedem raporturile dintre ele.

Înainte de a trece însă la aceste definiții, să admitem existența a două planuri: planul ideal – cel în care există valorile și planul real – cel în care există și acționează omul. Aici deschid rapid o paranteză: cred că viața se poate trăi dacă și numai dacă există o minimă compatibilitate între cele două planuri. Pentru cei mai mulți cititori ai acestui text, această afirmație este o banalitate. Totuși, nu puține sunt momentele în care omul zilei de azi se trezește sufocat de incompatibilitatea înspăimântătoare între ceea ce țintește întru eternitate și ceea ce face clipă de clipă.

Infantilizarea adulților poate fi văzută, în plan ideal, ca o stare de egalitate și de pluralitate infinită a valorilor. Nimeni nu le mai ține numărul, dar toate sunt egale între ele. Toate sunt înghesuite pe aceeași treaptă precum niște cărți pe un raft a cărui lungime nu a văzut-o nimeni vreodată. În planul real, constrâns de componenta datelor obiective ale realității și naturii umane – deci de ceea ce, prin excelență, nu ține de el –, adultul infantil alege totuși să își ducă traiul în funcție de mereu alte și alte valori. Avem aici o serie nesfârșită de alegeri dintre cele mai diverse, deci și un infinit lanț al sacrificiilor neînțelese (căci am aflat de la Weisskopf că alegerea implică sacrificiul a ceea ce nu este ales), pe scurt, avem o dinamică veșnic neobosită de încercare și explorare, de experimentare a tuturor stilurilor de viață posibile.

Trecând acum la alienarea existențială, aș spune că ceea ce îi este specific este gândul, conștiința individuală situată la interferența dintre cele două planuri. În planul ideal există multiple potențialități ale ființei umane, însă în planul real ne confruntăm tot cu necesitatea de a actualiza doar unele dintre ele în decursul vieții, necesitate generată de datele obiective și implicit constrângătoare ale realității. Ce ne e clar despre alienatul existențial este următorul lucru: el își știe toate potențialitățile și, în același timp, actualizează doar o selecție a lor. Cu un ochi la planul ideal al potențialităților multiple și cu celălalt la planul real al prea puținelor actualizări, alienatul existențial este mereu în suferință, tocmai pentru că vede discrepanța: nu va fi niciodată tot ceea ce ar putea fi, dar nici tot ceea ce ar putea fi nu va dispărea vreodată din gândurile sale. El este veșnic despărțit, separat, înstrăinat de ceea ce ar fi putut fi și nu este, iar asta nu neapărat pentru că ochii lui privesc veșnic în două direcții opuse, ci mai ales din cauza structurii planului ideal, care este aceeași ca în cazul infantilizării: valori/potenațialități multiple, așezate pe o orizontală interminabilă.

Acum mai rămâne de văzut doar ce este nihilismul. E simplu: pentru un nihilist, planul ideal pur și simplu nu există. Căci dacă prin orizontalitate interminabilă a planului ideal înțelegem relativism moral, atunci nihilismul pare implicația ultimă a relativismului moral. De la egalitatea tuturor valorilor se ajunge la imposibilitatea distincției între ele și, prin urmare, la imposibilitatea existenței lor. Amintiți-vă imaginea cărților care stau înghesuite pe un raft fără sfârșit. Privite de departe, atât de multe și înghesuite pe cât sunt, ele par totuna. Privite și de mai departe, ele par doar un minuscul punct negru: Nimicul. În planul realității însă nihilistul trăiește și acționează. Dar cum poate trăi și acționa dacă planul ideal nu există pentru el? Ce îi (con)duce traiul și acțiunea? Dacă ar fi nihilist până la capăt, nu ar trebui cumva să nu acționeze? Și iată, totuși o face. Nerecunoscând, așadar, existența planului ideal, nihilistul va acționa ghidat de… orice. Sau de nu se știe ce, un fel de mister al pivotului acțional.

Prin ce diferă, așadar, alienarea existențială față de nihilism? Prin aceea că prima recunoaște planul ideal, chiar cu structura sa orizontală. Și nu doar că recunoaște planul ideal, ci rămâne mereu în tensiunea dintre cele două planuri. Întrebarea interesantă este: devine în mod necesar alienarea existențială nihilism? Dacă da, cum și când se transformă planul ideal cu structura lui orizontală într-un minuscul punct negru ce poartă numele de Nimic?

Acum ne-am putea întreba dacă adultul infantil recunoaște planul ideal, fiind un alienat existențial, așa cum am spus, sau dacă nu o face, fiind, prin urmare, un nihilist? Îndrăznesc să spun că adultul infantil este un alienat existențial din cauza conștiinței indubitabile a tuturor potențialităților lui. Să ne amintim cum spune Peter L. Berger că vine pe lume și apoi crește copilul modern: cu senzația că este o persoană extrem de importantă și, aș adăuga eu, că poate fi orice. Altfel spus, lui i se confecționează încă din copilărie un plan ideal pe care valorile sau potențialitățile plutesc, egale, într-un șir nesfârșit. Astfel că el este crescut să fie un alienat existențial, prins, așa cum am mai spus, între planul ideal al tuturor posibilităților și planul real al alegerii obligatorii. Nu este în niciun caz direct un nihilist, pentru că pentru acesta din urmă, planul ideal nu există și, prin urmare, nici nu își pune vreo întrebare în legătură cu acțiunea lui în planul realității.

Mai cred însă că tensiunea în care trăiesc alienații existențiali, și deci și adulții infantili, este prea puternică pentru a fi suportată pe termen nedeterminat. Aș spune chiar că veșnica incompatibilitate dintre potențialitățile nealese în plan ideal și actualizarea potențialității alese în plan real este doar temporară. Mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul, tensiunea aceasta va fi abandonată, cel puțin pentru scopul supraviețuirii celui care o suportă. Și există două posibilități: fie adultul infantil, sau alienatul existențial, va face tot ce ține de el și se va maturiza, adică își va reconfigura planul ideal, conferindu-i o structură verticală, adică un caracter absolut valorilor, și, prin urmare, o ierarhizare a lor, compatibilă cu alegerile și sacrificiile pe care este constrâns să le facă în planul real; fie își va imagina că ignoră planul real și că i se poate sustrage, pentru a nu renunța cu niciun chip la planul ideal cu structura lui orizontală; astfel, nemaiinteresându-l discrepanța enormă dintre potențialitățile nealese și actualizarea celei alese, va ajunge să piardă distincțiile dintre potențialități și, în ultimă instanță, distincțiile dintre valori; va sfârși în nihilism.

Ca să închei, se pare că, în urma observațiilor sociologice pe care am încercat să le fac și eu cunoscute prin acest text, condiția omului de astăzi este, în majoritatea cazurilor, aceea de adult infantil. Așa cum am încercat să conceptualizez, infantilizarea ar fi echivalentă cu alienarea existențială. Însă această condiție este sortită pierii (de o formă sau alta), din cauza caracteristicii sale inerente, anume a discrepanței enorme, și gândite, dintre planul ideal și cel real. Iar acum vă veți întreba care este cauza pentru care adultul infantil va abandona alienarea existențială pe o cale sau alta. Cu alte cuvinte, ce îl va face, de fapt, să se maturizeze sau să se cufunde în nihilism? Cu tot riscul pesimismului, aș spune că astăzi, doar voia întâmplării.

Pictură: Alegerea lui Hercule, Annibale Carracci

Citește și: 

Infantilizarea adulților