Moda, între odisee şi couture

Odisee ce ne frământă sezon de sezon, călătorie care ne aruncă în fel de fel de curente, idee care ne ţine vie curiozitatea – moda ne fascinează pe toţi. Dar ce înseamnă ea pentru noi? De ce a apărut şi cum? Ne este oare necesară? Cuvântul modă îşi are etimologia în latinescul modus, care se poate traduce cu „măsură, clipă, ritm, mod, fel (de a fi)”, indicând atât tendinţele vestimentare, cât şi ideologiile patronante dintr-o anumită perioadă istorică.

Nu cumva încă din Cartea Facerii găsim ideea de modă ca nevoie de schimbare atât interioară, cât şi exterioară („A făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat^{” [1]})? Aşadar căinţa, urmată de asumare, a determinat atât dorinţa de schimbare, cât şi apariţia primei „colecţii” de cuvinte şi acoperăminte care să ne ascundă goliciunea. Acest motiv se repetă[2] atunci când Iacov, după ce îl înșală pe tatăl şi pe fratele său, primeşte haină de piele de la mama lui. După mulți ani, el la rândul lui pune „haina” pe umerii lui Iosif. În situaţiile de mai sus haina reprezintă mai mult decât o îmbrăcăminte, şi anume un destin. Ea acoperă goliciunea noastră trupească şi sufletească (atâta timp cât suntem dispuşi să o vedem). Astfel, ideea de „modă[3]” se  naşte în urma unui proces format din trei etape: conştientizarea goliciunii sinelui, asumarea acesteia, schimbarea. În literatură, acestea au dat naștere unor adevărate motive culturale.

Conştientizarea goliciunii sinelui şi schimbarea modului de a ne îmbrăca este un fenomen des ilustrat în tragediile greceşti (o amintesc aici pe Electra, care îşi sfâşie hainele, pe Oedip, care se leapădă de veşmintele regale şi adoptă un port sărăcăcios, sau pe Pentheu, regele Tebei, care se îmbracă în haine de femeie după ce înnebuneşte). Aici, moda deja începe să reprezinte statutul social, atitudinea, descendența, regiunea, nivelul de cunoştinţe şi sănătatea unei persoane. Astfel, schimbarea înfăţişăriii exterioare era cea mai clara dovadă a dorinţei de redevenire. Aşadar, cercetarea propriei persoane, căreia îi urmează conştientizarea, a dat naştere  următoarelor motive: dorinţa de schimbare exterioară care influenţează şi schimbarea interioară şi dorinţa de schimbare interioară care determină schimbarea exterioară.

Asumarea goliciunii are mai degrabă un contra-reprezentant popular: împăratul cu hainele sale noi. Din acest punct, moda devine un element de recunoaştereunul identitar. Avem nevoie de ea nu pentru ceea ce reprezintă, ci pentru că devine parte din noi. Neasumându-ne goliciunea, dorinţa de schimbare se rezumă la o idee pasivă, fiindu-ne de ajuns să ne-o satisfacem estetic, pur exterior. Ea ajunge să fie atât de înglobată în sinele nostru, încât cu anevoie mai putem trasa graniţa între influenţă şi esenţă.

Schimbarea este principiul fundamental al oricărei mode, dar în special al modei vestimentare. Haina, odată îmbrăcată, ne determină felul de a fi şi atitudinea, anumite caracteristici interioare modelându-se conform exteriorului. Unul dintre cei mai cunoscuţi  reprezentanţi ai schimbării vestimentare şi ai stilului de viaţă din literatură este Ulise. Fie că este ajutat de zei sau de muritori, fie din propria şiretenie, el îşi schimbă înfăţişarea şi părerile conform probelor. Fără intenţie, Ulise devine unul dintre primii influenceri din literatură. Ni se dă de înţeles că acest om a rămas în admiraţia celor cu care s-a întâlnit în acţiunile militare şi în timpul călătoriilor lui. Ulise devine astfel un simbol al isteţimii sofistice, al şireteniei şi al adaptabilităţii, pe care le propovăduieşte prin simpla sa prezenţă. El convinge prin cuvintele şi înfăţişarea sa ambalate, adaptate, şi profită de neatenţia altora pentru a se salva din situaţii dificile (de exemplu, îşi spune Oudis, dar ciclopul, datorită firii sale dominante, înțelege Oudin, adică Nimeni, rămânând după acest episod atât în amintirea ciclopilor, cât şi a zeilor).  În opoziție cu  acesta, secole mai târziu, tânărul Werther nu doreşte sub nicio formă să îşi schimbe costumul albastru-galben, pentru că acest lucru ar însemna pentru el renunţarea la identitatea, crezul şi sufletul lui. Dusă până la extremă, această neputinţă devine o adevărată tragedie.

Dar ce însemnătate are moda în zilele noastre? Oare se mai naşte ea ca rezultat al procesului iniţial de conştientizare, asumare şi apoi schimbare? În fiecare sezon, avant-garda (avangarda?) se impune prin fel de fel de reformulări ale revenirii la haina de care nicicum nu putem scăpa: goliciunea. În fiecare sezon, trăim pe pielea noastră încă o dată şi încă o dată povestea hainelor noi ale împăratului şi suntem captivaţi de noul ei ambalaj de fiecare dată când ni se prezintă. Într-o societate bazată pe consum, pe well-being şi pe cultivarea propriei imagini, ambalajul se vinde mai bine decât produsul, pentru că este mai ieftin, mai accesibil şi are un impact mai mare. „Pentru că nu este obiectul care naşte dorinţa efectivă, ci ideea”[4] ciclică a asumării unei idei noi şi a schimbării din spatele acesteia. Astfel, în secolul al XVIII-lea se adoptă coutur-a  franţuzească  (ca modă culturală, lingvistică, vestimentară etc.), pentru ca, în secolul al XIX-lea, să se îmbrăţişeze trendurile englezeşti (din nou, culturale, lingvistice, vestimentare etc.). Oare nu aduce fiecare schimbare de stil în prim-plan o nouă perspectivă a realităţii, un nou mod de asumare a neasumării unei mode[5] reale? Oare nu dispar din parcursul iniţial conştientizarea şi asumarea, nevoia mistuitoare de schimbare netrecând astfel de planul exterior?

Lingvistic, fiecare val de reactualizare al modei aduce cu el termeni noi, care, deşi ar putea să fie înlocuiţi de cuvinte din limba în care sunt importaţi, sunt utilizaţi în formatul din limba de provenienţă (în special anglicansime: fashion, trend, design, jeans, outfit, stilist etc.). Ele au rolul de a inspira mai mult stil, eleganţă sau sobrietate. Cei mai expuşi modei sunt, fără îndoială, tinerii. De aceea, limbajul trebuie întotdeauna actualizat şi reactualizat prin inserarea neologismelor şi, de aceea, anumite metafore, idiomuri sau aluzii la modele literare îşi pierd sensul şi nu mai sunt înţelese. Cuvintele se modifică, iar veşmântul, chiar dacă acelaşi, capătă altă nuanţă, altă textură şi alt mesaj prin această nouă îmbinare potrivită a termenilor, fiind astfel seduşi de prospeţimea schimbării facile. Oare ne vom sătura vreodată de acelaşi gust al schimbării exterioare? Mergând pe un principiu fast-food, societatea noastră bazată pe consum se vrea a fi şi fast-changing, idee pe care o întreagă fast-industrie o întreţine.

În contemporaneitate, Ithaka este devastată de peţitorii de peste ocean, adoptând obiceiuri improprii ei, consumând mai mult decât poate produce şi investind în ea roadele cele mai de preţ. Telemah învaţă de pe Facebook şi Instagram de la marii influenceri ai vremurilor, câteodată despre tatăl său, altă dată lecţii de self-developement, cum să se îmbrace, să îşi întemeieze şi să îşi susţină o familie şi cum să îşi conducă regatul. Odiseu, pe de altă parte, este în tumultul lumii în care fiul său face primii paşi. El este în sine un om care influenţează, care inspiră. E militant pentru drepturile omului, e un debater înfocat (mai ales în spaţiul public), este open–minded, acceptând schimbarea oriunde şi oricând şi, desigur, este un storyteller pe cinste! Despre soţia lui nu putem spune decât că nu s-a emancipat ca femeie şi asta, probabil, din cauză că nu a ieşit prea mult din cetate şi că a auzit prea multe fake news-uri de la peţitori. Iar noi, cititorii de ieri şi azi, facem parte din povestea lor. Poate suntem soldaţi în armata lui Ulise sau slujitorii ce renunţă la ideea de Ithaka, fiind influenţaţi de peţitori. Influenţăm sau suntem influenţaţi de modă, modele şi moduri. Nu ne dăm oare cu părerea folosind termeni şi concepte ca înveliş, ca haină de piele, fără să ştim înţelesul lor adevărat?

Neologismele derivate din modă (atât în calitate de comportament, cât şi de termeni) sunt ca o punte între limba maternă şi podiumul noutăţilor. Orizontul lingvistic se lărgeşte şi, împreună cu el, şi cromatica comportamentală. Termeni ca lifestyle, old style, hairstyle, hairstylist, must have, low cost, brand etc. sunt aproape de neînlocuit în limba română, astfel încât adopţia lor este necesară exactităţii sensurilor efemere purtate de aceste cuvinte. Psihologia ne îndeamnă să ne îmbunătăţim eul personal, pentru dezvoltarea stimei de sine şi a propriei persoane, pentru cunoaşterea şi recunoaşterea sinelui şi pentru atingerea idealurilor. Prin folosirea globală a aceloraşi termeni, se naşte o nouă gamă de atitudini, care duce la o nouă ierarhie de valori, valabilă în toată lumea. Aceasta se transformă încet-încet într-un sistem al tentaţiilor. În noua ierarhie, ideea identităţii este foarte vagă: omul vrea să imite, rămânând totuşi cu iluzia că este diferit. Chiar şi aşa, valoarea centrală rămâne propria stare de bine, eul, acesteia urmându-i libertatea (orice ar însemna ea), pe a treia treaptă ierarhică fiind statutul social.

Pe acest fundal de tendinţe se naşte moda lingvistică.

Moda lingvistică nu reprezintă doar cuvintele împrumutate, influenţate, schimbate structural, ci şi semnificativ modificate datorită perioadei istorice, a spaţiului şi a modului în care acestea se folosesc. Din acest punct de vedere, moda vestimentară nu contribuie decât cu accesorii efemere la colecţia sezonieră a Modei[6].

Cuvintele îşi schimbă mesajul de la un receptor la altul, tinerii fiind cei care le atribuie cele mai multe interpretări şi nuanţe. Nu se întâmplă asta din cauză că ei sunt expuşi mai mult ca niciodată unei lumi în care comunicarea nu mai este privită ca o necesitate a adaptării sociale, ci ca un joc fără reguli şi fără responsabilităţi? Sensul adevărat al cuvintelor pare că nu mai este atât de important, fiind înlocuit de unul intuitiv. În următoarele paragrafe, voi prezenta modul în care „moda” termenilor poate schimba atât felul de a fi al unei persoane, cât şi al unei întregi generaţii.

De exemplu, termenul „deosebit” a devenit acum un atribut de umplutură. Cuvântul care înainte desemna surmontarea unei medii devine un semn al mediocrității. Cu toţii obţinem rezultate deosebite, cu toţii avem un fel de a fi deosebit şi de aceea nu mai putem fi deosebiţi unii de ceilalţi. Acestui termen i se adaugă altele din „câmpul lexical al CV-ului” pentru a ne demonstra unicitatea universală: dedicat, determinat, dăruit, pozitiv etc. Acestea sună bine în limba engleză (din care, de altfel, îşi împrumută sensul: dedicated, determined etc.), dar, în limba română, nu numai că au altă însemnătate, dar devin mai degrabă monotonii protocolare. Psihologic vorbind, învăţarea unui astfel de limbaj „pozitiv” augumentează stima de sine şi încrederea în forţele proprii[7]. Chiar şi aşa, sensul atributelor enumerate mai sus a ajuns să se deterioreze prea mult pentru a mai putea fi înţelese, lipsind astfel din felul nostru de a fi. Nu cumva folosirea lor în van caută să ne augumenteze doar goliciunea?

Un alt termen care şi-a schimbat sensul de-a lungul timpului este „provocare”. Cu mult timp în urmă , acesta însemna „aţâţare, intrigare, sfidare printr-un gest şocant”, astăzi el devine geamănul din altă mamă a cuvântului englezesc challenge, un clişeu folosit pentru a ascunde caracteristicile de obicei negative ale unui lucru. În acest exemplu se observă clar şi modul în care exprimarea opiniei şi a principiilor s-a schimbat de-a lungul timpului. Aţâţarea (la o discuţie, la o dezbatere) devine ipocrizie şi frică de a-ți expune clar părerea. Ajungem să trăim sensul acestor cuvinte. Mai există oare o luptă adevărată sau am pierdut cu totul acest principiu? Ne mai asumam cu adevărat provocările realităţii?

Şcolile sunt gratuite, universităţile oferă din ce în ce mai multe burse, avem acces la educaţie şi cărţi. Cu toate acestea, informaţia este din ce în ce mai costisitoare. Datorită faptului că stima de sine şi cultul puterii eului interior se plasează ierarhic pe scara valorilor mai sus ca discernământul, informaţia este uşor falsificată, diluată sau îndulcită cu o subiectivitate interpretabilă (şi care duce într-un final la concluzii nefondate). În acest context în care încă din şcoală dulcegăriile sentimentaliste şi motivaţionale sunt sursele principale de informare, pe scena mondenă îşi fac apariţia influencerii. Aceste personaje ne sunt cunoscute. De-a lungul istoriei, aceştia erau cunoscuţi sub numele de: filosofi, prooroci sau apostoli (în Antichitate), nobili sau oameni politici (Clasicism până în Iluminism), intelectuali (din Iluminism, până în contemporaneitate), influenceri (în special în ultimii zece ani). După cum o spune şi termenul, un influencer este un om care influenţează. Prin modul lui de viaţă susţine o ideologie, prin talentele şi abilităţile sale are capacitatea de a impacta opiniile şi acţiunile altora (în general cu ajutorul internetului). Ca termen, acesta face parte din familia împrumuturilor care se termină în „–er” care, de regulă, ajung să fie pe deplin adoptate atât de limba română, cât şi de mase (designer, rocker (?), blogger, vlogger etc).

Există o anume categorie de cuvinte care îşi schimbă sensul cu fiecare generaţie. Acestea sunt manechine pe podiumul timpului. Au aceeaşi formă, dar învelişul se schimbă, au aceeaşi greutate, dar încărcătura este diferită.

În ultima vreme am fost întrebată des ce înseamnă pentru mine libertatea. Atunci mi-am dat seama că nu ştiu să răspund acestei întrebări decât evaziv sau superficial. Este clar că ideea de libertate a tinerilor din ziua de astăzi nu este aceeaşi cu a părinţilor noştri. Putem chiar să spunem că ei au murit pentru o libertate pe care noi nu o mai considerăm necesară. De unde să ştie ei că libertatea, aşa cum o vedeau ei, este parte dintr-un sezon al modei, care pentru copiii lor nu va însemna nimic, ba, chiar din contră, va fi văzut ca un motiv demodat? Noi nu trăim libertatea pentru care părinţii noştrii şi intelectualii din perioada interbelică au murit. Noi trăim „libertatea noastră”. Dar care este aceea? Cu ce accesorii se poartă şi cu ce material poţi să o asortezi? Se cunoaşte că eşti liber „atâta timp cât nu depășești  libertatea altuia”. Cu toate acestea, o astfel de afirmație este foarte vagă și nu ne prea ajută. Astfel încât, din cauza unei confuzii generale vis-à-vis de o idee aşa de importantă, nu mai avem pentru ce să luptăm şi nici nu mai suntem impresionaţi de gesturile şi sacrificiile eroice din istorie, pentru că nu suntem conştienţi de ce avem şi de ce credem. Din acelaşi câmp lexical al confuziei fac parte și termenii: principiu, lege, credinţă, intelect, dragoste, putere, gen, bine, rău, fericire, frumos, dreptate etc.  Adevărata „provocare” ar fi să încercăm să redăm fond acestor forme, adică, în primul rând, să le înțelegem și apoi, să le redăm valoarea pe care au pierdut-o în timp.

Gratitudinea şi Iertarea sunt principii de bază ale societăţii, apărând din cele mai vechi timpuri prin intermediul religiilor (care conțin ritualuri pentru dobândirea sau exprimarea lor), ale literaturii (care le transformă în motive literare), ale legilor (acestea fiind reguli de acordare sau de privare a lor). Cu toate acestea, în ultimele decenii, ele şi-au pierdut sensul. În loc de „mulţumesc” spunem merci (sau „mersi”), iar, în loc de „iertare”, îl aruncăm pe celebrul „scuze”. Mai degrabă fiind nişte formule de salut sau nişte politeţuri fără substrat, termenii care desemnau sinceritatea trăirii umane şi identitatea îşi pierd esenţa. Mai trăim oare aceste principii saudoar învelișul/aparența lor?

Ne împotmolim astfel la proba ciclopului şi parcă nu mai trecem de ea. Vom mai ajunge vreodată în Ithaka?

În ultimii ani, prezentările de Modă, curentele, stilurile, sezoanele au trecut aşa de repede că nu am mai avut timp să ne redefinim termenii, să îi recunoaştem. Machiaţi şi înzorzonaţi, defilează pe un podium cu privirea aţintită în faţă, pozează şi pleacă. Nu avem timp pentru a-i studia. Cuvântul a creat omul. Un popor care nu îşi cunoaşte cuvintele cade pradă unei confuzii generale şi este ca un copil care nu vrea să mânânce pentru că nu ştie că fără nutrienţii din mâncare îşi va pierde energia, sănătatea şi, apoi, viaţa. Nu se mai cunoaşte sensul adevărat al cuvintelor, acestea ne rămân exterioare şi doar la stadiul de imagine. Dar, desigur, se găsesc întotdeauna rezolvări ingenioase. Emoticoanele sunt rodul unei realităţi comune, formând  un fel de pod de înţelegere între toate popoarele globului, un adevăra limbaj universal. Aşa ceva nu s-a mai realizat niciodată. Nici o limbă de circulaţie nu a fost aşa de răspândită până acum ca cea a imaginilor şi a emoji-urilor. Adevărate hieroglife pe table de plastic şi sticlă, acestea înlocuiesc orice limbaj şi orice comunicare reală, pentru a crea mai ușor o conexiune. Bebeluşii nu au nevoie de cuvinte ca să fie înţeleşi, ei doar arată un obiect şi mesajul este transmis.

Nevoia de schimbare este şi a fost din cele mai vechi timpuri una dintre necesităţile de bază ale omului. Acum, mai mult ca niciodată, se doreşte schimbarea în bine. Presiunea aproape inexplicabilă pe care o simţim cu toţii îndeamnă spre o Schimbare. Însă, pentru a o dobândi cu adevărat, trebuie mai întâi să depăşim lipsa de sens, confuzia, dezordinea şi mistificarea tuturor ideilor ce ne înconjoară. Acest lucru se poate face doar cu ajutorul sesizării hainei de piele pe care am primit-o şi noi. Avem o datorie a sensului şi cuvântului care trebuie dusă mai departe. Am primit datoria de a transmite ceea ce dobândim. Există tăbliţe cu texte, indicaţii şi lămuriri care datează de milioane de ani. Ce vom lăsa noi în urmă dacă nu ecrane, minţi, idei fără definiţii sau instrucţiuni, goale de orice însemnătate? Să fie oare moştenirea noastră Moda, la fel de schimbătoare ca firea noastră, sau cuvintele la fel de cosmetizate precum credințele/convingerile noastre? Printre neologisme, influenţe, imagini, diminutive, jargon şi argou, principiile şi motivele esenţiale pălesc, devenind forme fără fond.

Cuvintele sunt hainele noastre cele mai de preţ. Acestea pot fi de plastic, de mătase, pot fi împrumutate, remăsurate şi într-un final, aruncate. Aşa cum ne schimbăm hainele, ritmic, ciclic, pentru ca să acceptăm şi să fim acceptaţi, tot aşa ne schimbăm şi cuvintele. Cu toate acestea, avem libertatea de a ne asuma sau de a respinge moda; altfel spus, avem libertatea de a ne încorona singuri împăraţi şi de a ne îmbrăca hainele cele noi, sau de a le cerceta pe cele pe care le avem, dar pe care le ignorăm cu desăvârşire. Asemeni unei odisei, moda ne poartă prin fel de fel de curente, încercări, adaptări sau repetiţii pentru ca, în final, la haute couture să ne reprezinte exact aşa cum suntem ca persoană, societate sau lume.

Note

[1] Facerea (Geneza) 3, 21

[2]  În Facerea (Geneza) 25-27 şi 37

[3] Aici cu sensul de modă vestimentară, dar şi de schimbare sau destin.

[4] «Ce n’est pas l’objet, c’est le nom qui fait désirer, ce n’est pas le rêve, c’est le sens qui fait vendre.»

– Barthes, R., Système de la mode

[5] Aici în sens de schimbare sau datorie.

[6] Aici, cuvântul Modă scris cu majusculă desemnează moda lingvistică.

[7] Aceasta este o iluzie, pentru că nu ne ducem la rădăcina adevăratelor probleme psihologice, ci căutăm să le ascundem după cuvinte transparente.

Bibliografie

Urdea, Olimpia, Veşmântul între imitaţie şi identitate socială https://www.academia.edu/18311854/Ve%C5%9Fm%C3%A2ntul_%C3%AEntre_imita%C5%A3ie_%C5%9Fi_identitate_social%C4%83

R. Schiele, Roland Barthes, Système de la Mode, 2020, https://sartoria.hypotheses.org/825

Barthes, R., Système de la mode, Edition du Seuil, 1967

Popescu, Lucian, Interviu cu filologul Rodica Zafiu Despre cuvinte la moda, snobism si clisee, Hot News, 2008, https://mobile.hotnews.ro/stire/3344522

Gruiţă G., Neamţu G. G., Stejerean Nicu, Recenzii şi prezentări de cărţi: Moda lingvistică 2007, Norma, uzul şi abuzul 2006,  http://www.dacoromania.inst-puscariu.ro/articole/2006-2007_22.pdf

Mirela, Aioane, Fashion Vocabulary, old and new neologism, 2017 https://old.upm.ro/ldmd/LDMD-05/Lds/Lds%2005%2006.pdf

Zafiu, Rodica, 2019 Influenceri şi influenceriţe, în Dilema veche, nr. 808, 15-21 august https://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/influenceri-si-influencerite