Moștenirea protestantă a umanismului clasic: Melanchthon și Cicero

Un text de E. J. Hutchinson pentru The Imaginative Conservative

“Iată marele fapt pe care teologii protestanți îl trec mereu cu vederea: ei prezintă în realitate natura și harul drept două forțe antagonice și socotesc că prezența uneia trebuie să fie tot una cu distrugerea fizică a celeilalte. Luther și Calvin, plictisiți fiind de munca caritabilă și încercând a evita efortul dobândirii virtuților personale impuse de catolicism, au început așa-numita “reformă”, avansând ideea că natura umană e coruptă în totalitate și că păcatul originar a presupus pierderea rațiunii și a liberului arbitru. În acest fel, omul a fost redus (din punct de vedere fizic) la condiția unui animal irațional având în plus asupra lui pedeapsa vinovăției. De la bun început au negat orice formă de rațiune, religie și moralitate naturală. În consecință, pentru ei omul lăsat în seama puterilor și facultăților sale firești (altfel spus, în propria-i ordine naturală) era caracterizat de scepticism universal și indiferență morală, întrucât fără rațiune nu poate exista credință și fără liberul arbitru nu poate exista vreo obligație morală sau vreo diferență morală între acțiuni.”

(Orestes Brownson, „Protestantismul pe scurt”)

Din cauza polemicii iresponsabile mascată ca erudiție sau ca analiză savantă [1] pe de o parte, iar pe de alta din cauza neglijenței protestanților față de propria lor tradiție, se crede că reformatorii protestanți nu au fost de acord cu ideea de lege naturală și nici cu modul înțelept de judecată al grecilor și romanilor. Puține lucruri sunt mai false, însă a devenit deja o convenție și, după cum bine știu conservatorii, convențiile se sting greu.

Această părere a început să se schimbe în ultimii ani întrucât în rândul mai multor academicieni  protestanți a luat naștere un proces ad fontes, de întoarcere la sursele fundamentale. [2] În acest scurt eseu aș dori să prezint un exemplu care demonstrează că  această schimbare trebuie continuată într-o direcție mai responsabilă din punct de vedere istoric, și anume prefața lui Philip Melanchthon la De Officiis (Despre îndatoriri) a lui Cicero, scrisă în 1525. Melanchthon (1497-1560), unul dintre principalele și cele mai influente personaje atât dintre reformatorii protestanți, cât și dintre umaniștii din nordul Europei, a găsit o bogăție fără seamăn în studiul eticii autorilor greci și romani, în special în scrierile lui Cicero și Aristotel. Lucrarea lui Cicero a ocupat o poziție de prim rang pentru el, așa cum a făcut-o mai târziu și pentru Părinții fondatori americani.

În prefața cărții, Melanchthon creează condițiile pentru prezentarea unor observații speciale asupra tratatului lui Cicero, scriind că:

„Pe scurt, o erudiție solidă înseamnă: să poți socoti just despre lucruri și moravuri, să poți explica clar și favorabil lucrurile pe care le-ai înțeles, iar apoi să poți discuta cu elocvență despre ele. Cunoașterea lucrurilor este necesară pentru a judeca corect și pentru a dobândi înțelepciune.”

Melanchthon continuă prin a face distincția dintre „lucrurile” pe care trebuie să le cunoaștem (matematică, principii ale  „moralei civice” etc.) și exprimarea elocventă despre acestea – pe care o tratează în a doua parte a prefeței și care nu face obiectul acestui eseu – în timp ce clarifică faptul că nu vorbește despre religie în acest context (de religione hic nihil dicimus).

„Pentru bunele moravuri, tradiția este un ghid deosebit de valoros. În privința vieții în comun (adică a vieții omului trăită împreună cu alții) este în primul rând util să ținem ferm de acele lucruri care ne-au fost transmise de generațiile anterioare cu privire la morală și la modul firesc de viață civică.”

Pentru Melanchton, toate acestea nu sunt doar opționale ale unei vieți civilizate:

„Nu aș numi om, ci fiară, pe oricine nu este înnobilat de acest tip de învățătură și nu este obișnuit cu bunătatea umană și cu îndatoririle civice. Această literatură [lucrările grecilor și romanilor – n.red.], prin care mințile tandre sunt hrănite și trezite la o viață onorabilă, este leagănul și începutul virtuții”.

În opinia sa, o carte se află mai presus de toate celelalte când vine vorba de „învățătura înnobilatoare”:

„În plus, în privința moravurile, nu există carte mai desăvârșită decât Despre îndatoriri a lui Cicero. Căci prin ea oferă îndrumări pentru toate etapele vieții, mai exact despre ce se potrivește fiecărui moment al acesteia”

Dar ce dă valoare acestei cărți în mod concret? Pe scurt, valoarea ei stă în discuția pe marginea virtuților umane principale, cunoscute nouă încă de la Republica lui Platon:

„El [Cicero] a prezentat virtuțile în ordinea lor corectă, astfel încât acestea să se înfățișeze înaintea cititorilor săi ca reguli [regulae] pentru toate deliberările și acțiunile. După cum au fost stabilite de el, virtuțile cardinale sunt: înțelepciunea, dreptatea, vitejia și cumpătarea.”

E cu neputință ca aceste cuvinte să fie ale unui radical. Ba din contră, Melanchthon (mâna dreaptă a lui Luther) se declară explicit ca aparținând unei tradiții etice care urcă pornește de la Platon, Aristotel și Cicero, trecând prin Evul Mediu și până în zilele lui. Cuvintele lui Melanchthon, evidență concretă a caracterului primilor protestanți, infirmă astfel afirmațiile lui Brownson.

Analizarea operei lui Cicero trebuie să fie pentru studenți un  fundament atât pentru înțelegerea cât și pentru meditație asupra propriilor îndatoriri morale, pe care Melanchthon le exprimă într-o analogie:

„Lăsați tinerii să se familiarizeze cu aceste lucruri, pentru a-și putea raporta la ele toate deliberările referitoare la morală de acum încolo și pentru ca cei în măsură să judece să poată fi ghidați de ele precum de un veritabil fir al lui Tezeu.

De observat în acest pasaj e că Melanchthon explică cum ar trebui  abordată lucrarea lui Cicero prin referire la idea de “locus”, consacrată în arta retoricii. Potrivit lui Ken Schrub, “locusul unei lucrări este de fapt structura sa conceptuală, ideile sale principale constituente; tot acestea îi definesc și limitele.” Având drept model scrisoarea lui  Paul către Romani, Melanchthon a făcut cunoscută această idee drept o formă a divinității protestante.

În pasajul următor, Melanchthon împrumută încă un element din discursul lui Cicero, insistând că ceea-ce-este-moral ar trebui să se ghideze după ceea-ce-se-cuvine. Analizând această categorie, se observă că deși e strâns legată de prudență și cumpătare (Panaetius a considerat-o chiar a patra virtute cardinală, după înțelepciune, dreptate și vitejie), ea decurge din toate virtuțile. Potrivit lui Cicero:

„Ceea-ce-se-cuvinte e de-a dreptul inseparabil de ceea-ce-e-onorabil, pentru că tot ceea ce respectă regulile bunei-cuviințe apare ca o urmare a ceea ce este onorabil. Este mai ușor de înțeles decât de explicat natura diferenței dintre cele două… În fiecare virtute poate fi perceput elementul bunei-cuviințe, iar o sintetizare a acestuia poate fi făcută mai degrabă în teorie decât în practică.”

Cum Melanchthon e  un ilustru orator, în discursul lui face apel atât la rațiune cât și la imaginație.  Comparându-l pe Cicero cu „un veritabil fir al lui Tezeu”, Melanchthon își dovedește calitățile de orator clasic, amintind cum, în mitul Labirintului Cretan, Tezeu, după ce ucide Minotarul, își găsește ieșirea cu ajutorul unui fir dăruit de Ariadne și pe care îl legase la intrarea în labirint. Cu alte cuvinte , adesea viața e derutantă Melanchthon, Cicero reprezintă sursa acestui principiu.

Un alt exemplu, de data aceasta mai degrabă istoric decât mitic:

„Așa cum Zeuxis, când picta Helena din Croton, își închipuise cel mai frumos model feminin sau, așa cum spun grecii, εἶδος [eidos, „formă”] pe care îl construise din multe alte exemple, tot așa este potrivit ca cei care vor să facă judecăți asupra moralei să aibă în vedere descrierea virtuților ca forme pe care le-ar putea consulta, pe care le-ar putea contempla, asupra cărora ar putea să-și fixeze ochii, ori de câte ori discută despre ceea ce este onorabil”.

Zeuxis a fost unul dintre cei mai renumiți pictori ai antichității clasice, iar „Helena” a fost una dintre cele mai faimoase picturi ale sale. Potrivit lui Cicero, Zeuxis a crezut că nu ar putea găsi pe nimeni suficient de frumos pentru a-i servi drept model pentru Helena, „pentru că natura nu a făcut nimic cu toate părțile absolut perfecte”, așa că a combinat, în schimb, trăsăturile a cinci femei diferite. Astfel, el a făcut în imaginea sa un Ideal compus (<eidos), un termen care figurează des în teoria Formelor a lui Platon. În același mod, publicul lui Melanchthon trebuie să se folosească de lucrarea lui Cicero.

Pentru Melanchthon, această discuție despre morala civilă nu are nimic de-a face cu religia:

„Nici aici nu vorbesc despre religie, care trebuie căutată în cărțile sacre. Maniera obișnuită a vieții civice descrisă de Cicero nu intră deloc în conflict cu religia. Sfântul Ambrozie a scris, de asemenea, De Officiis, cred, pentru a-i familiariza pe copii cu religia, un subiect despre care a văzut că nu există instrucțiuni în tratatul lui Cicero. Dar cred că religia ar trebui să fie extrasă din literatura divină. Cât privește morala civică, aș prefera să-l ascult pe Cicero, care, familiarizat cu cele mai de seamă probleme din toată lumea, a învățat mult prin experiență. De asemenea, a și tradus foarte multe din scrierile grecilor, care au guvernat peste cele mai mari orașe.”

Este important de menționat atât ce înseamnă, cât și ce nu înseamnă spusele lui Melanchthon din acest pasaj. El nu afirmă că nu există o cunoaștere naturală a Lui Dumnezeu, așa cum susține Brownson, ci mai degrabă face referire la distincția dintre Cele Două Împărății, așa cum sunt ele prezentate în cadrul protestantismului clasic. Pe de o parte există domeniul lumesc, al vizibilului, guvernat de lege și natură (unde se încadrează și viața civilă), iar pe de alta domeniul spiritual, condus după evangheliile din Sfânta Scriptură. Asta, însă, nu înseamnă că religia nu are nimic de-a face cu viața cotidiană. Ca instituție, biserica face parte din domeniul vizibil, vremelnic, care, pentru Melancthon, se află în grija legiuitorului și ale cărui circumstanțe externe sunt guvernate în mare măsură de natură, obiceiuri și înțelepciune. Bunăstarea bisericii este strâns legată de bunăstarea societății în ansamblul ei.

Dar, trăgând aceste concluzii, să nu trecem cu vederea forța cuvintelor lui Melanchthon. Nici Fondatorii americani și nici oricine altcineva nu ar putea aduce laude mai mari lui Cicero. Acesta a fost expert în morala civică atât în baza experienței, cât și a erudiției, iar Melanchthon atrage atenția tuturor cetățenilor asupra obligației care le revine, anume de a se familiariza cu lucrările lui Cicero din domeniul eticii., cum ar fi Melanchthon, le-au văzut ca pe un forum în care virtuțile trebuiau exercitate și afișate. Harul nu distruge natura ci, din contră, o restaurează (rețineți, din nou, că Melanchthon spune că religia „nu intră deloc în conflict” cu „maniera obișnuită a vieții civile”). Natura restaurată prin har este ordinea creată, întrezărită chiar și de păgâni înțelepți precum Cicero.

Notele autorului:

[1] Acest punct este ilustrat prin citatul de început, în care Brownson face atât de multe erori fundamentale încât o încercare de rectificare a deficiențelor sale ar necesita mult mai mult spațiu decât am aici

[2] Aici ar putea fi amintite numeroase exemple, însă mă voi limita la trei: cf. Stephen J. Grabill, Rediscovering the Natural Law in Reformed Theological Ethics (Eerdmans, 2006); E.J. Hutchinson and Korey D. Maas, “Introduction: Niels Hemmingsen (1513-1600) and the Development of Lutheran Natural-Law Teaching,” Journal of Markets & Morality 17 (2014): 595-617; plus câteva eseuri prezente în: W. Bradford Littlejohn, ed., For Law and for Liberty: Essays on the Trans-Atlantic Legacy of Protestant Political Thought (Davenant Press, 2016).

Articol original: The Protestant Heritage of Classical Humanism: Melanchthon & Cicero