National Review: O propunere modestă pentru schimbarea unui nume

Un articol semnat de Sergiu Klainerman (matematician american de origine română, profesor la Princeton University) și John B. Londregan (profesor de științe politice la Princeton School of Public and International Affairs) pentru National Review

Logica culturii anulării cere ca termenul „Democrat” să fie aruncat la coșul de gunoi al istoriei

Societatea americană este prinsă într-o isterie distructivă a auto-flagelării și negaționismului. Simbolurile și modelele societății americane sunt acum țintele unei epurări iconoclaste fără precedent. Ce a început ca o altă iterare a periodicelor și adesea rezonabilelor apeluri de a demola statuile liderilor Confederați s-a metastazat într-o serie de denunțări răsunatoare a unor figuri cheie precum Washington, Jefferson sau Lincoln. Monumentul Lincoln a fost vandalizat în Washington, în timp ce doborârea statuilor lui Columb a devenit o rutină, nereușind să scape de vandali nici măcar statuile aboliționiștilor sau cea a marelui general unionist, Ulysses S. Grant. La momentul redactării acestui articol, există voci care cer anularea punerii în scenă a piesei Hamilton fiindcă progresiștii nu mai sunt mulțumiți de unele din pozițiile asumate istoric de Hamilton.

Nici măcar numele nu au fost scutite de epidemia distrugerii. Prin toată țara, protestatarii cer schimbarea denumirii oricărei instituții asociate cu personaje istorice considerate imperfecte după standardele actuale. Universitatea Princeton și-a redenumit Școala Woodrow Wilson și există acum voci care cer Universității Yale să se descotorosească de asocierea sa onomastică cu comerciantul de sclavi Elihu Yale. Dar Universitatea Columbia nu își schimbă numele? Poate chiar și „Washington” și „Districtul Columbiei” vor trebui eliminate din numele capitalei noastre?

Până unde vom merge dacă continuăm în halul acesta? Să schimbăm și numele lunilor? Am putea începe cu luna iulie, care îl onorează pe Iulius Cezar care, conform standardelor comune azi, a comis un genocid împotriva Galilor, în timp ce luna august este numită după omul care a bătut ultimul cui în coșciugul Republicii Romane și s-a declarat împărat – ambii au fost proprietari de sclavi și liderii unor vaste imperii sclavagiste. Am înțeles că numele „Messidor” și „Thermidore” sunt disponibile ca înlocuitoare. Și cât de exemplar era și Amerigo Vespucci ca persoană, conform sensibilităților prezente? Chiar era mai bun decât Columb? Poate ar trebui să schimbăm și numele Americii?

În toată această frenezie a schimbărilor de nume, un vinovat e evident de absent. Până în anii 1960, Partidul Democrat era partidul sclaviei, legilor Jim Crow (de segregare rasială), Ku Klux Klanului, linșărilor, a taxelor și a testelor de alfabetism pentru vot. Primul Congress Confederat a fost dominat de foști Democrați. Deși s-ar putea argumenta că acești Democrați și-au părăsit partidul atunci când au secesionat, partidul lor a continuat să îi susțină: în timpul contestatelor alegeri prezidențiale din 1876, Democrații i-au permis Republicanului Rutherford Hayes să își asume președinția în schimbul retragerii trupelor federale din sudul Statelor Unite, deși candidatul lor, Samuel Tilden, avea șanse mai mari de victorie.

Această înțelegere a pus capăt perioadei de Reconstrucție de după Războiul Civil și a deschis o perioadă de aproape un secol în care Partidul Democrat a dominat sudul Statelor Unite, implementând un regim crud de segregare în toate statele fostei Confederații. Democrații nu s-au grăbit ulterior în niciun fel să renunțe la rasism. Atunci când Woodrow Wilson a devenit în martie 1913 primul Democrat din ultimii șaisprezece ani care să ocupe Casa Albă, nu a pierdut niciun moment pentru a resegrega administrația publică; în anul următor, adiministrația sa a introdus obligativitatea fotografiilor atașate la aplicările de angajare, facilitând în mare măsură discriminarea la locul de muncă.

În primele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial, Partidul Democrat și-a demonstrat abilitățile remarcabile în materie de oprimare rasistă atunci când președintele Democrat Franklin Delano Roosevelt a ordonat adunarea și deportarea în tabere de concentrare a americanilor de origine japoneză, unde aceștia au muncit forțat pentru fermierii din zonă – deportare desfășurată în opoziție clară cu recomandările șefului FBI-ului, J. Edgar Hoover. Multe din fermele și magazinele deținute de americanii de origine japoneză au fost scoase la licitație pentru prețuri de nimic. Atunci când Fred Korematsu, arestat în San Francisco și deportat în Topaz, Utah, a ajuns cu apelul împotriva detenției sale până la Curtea Supremă a Statelor Unite, toți cei șase judecători care au votat în favoarea ordinului rasist al lui Roosevelt erau numiți în funcție de însuși Roosevelt. Democratul Hugo Black, bigot anti-Catolic notoriu și fost membru al Ku Klux Klan a scris decizia Curții. Singurul judecător Republican din Curtea Supremă de atunci, Owen Roberts, s-a împotrivit cu tărie, observând că Korematsu era închis într-o „tabără de concentrare datorită în mod exclusiv originii sale.”

Apărarea de către Democrați a discriminării rasiale a persistat până în Epoca Spațială: în data de 11 iunie 1963, Guvernatorul Democrat George Wallace a blocat personal intrarea în auditorium-ul Foster al Universității din Alabama pentru a nu le permite accesul lui Vivian Malone și James Hood din cauza etnicității lor afro-americane. Optsprezece din cei nouăsprezece senatori care au votat împotriva Legii Drepturilor Civile în data de 26 martie 1964 au fost Democrați. În fiecare din aceste cazuri, Democrații nu au fost pur și simplu „oameni ai vremurilor lor” – în mod repetat, ei s-au străduit activ să împiedice și să dea înapoi progresul drepturilor civile. Același partid își desfășoară însă activitatea cu același nume devenit infam în istorie. Dacă am aplica standardele invocate de cultura anulării în legătură cu denumirile altor instituții, greoaia schimbare de politică a Partidului Democrat de după anii 1960 nu ar trebui să le scuze în vreun fel acțiunile.

Partidul Democrat a reușit să se redefinească ca un apărător al minorităților în ultima jumătate de secol, însă cel mai adesea, atunci când Democrații au obținut puterea, măsurile politice eficiente au fost înlocuite de politici identitare. Abordarea lor de stil divide et impera în chestiuni de rasă, etnicitate sau sexualitate a reușit să le realizeze ambițiile politice, în detrimentul obiectivului exprimat de motto-ul nostru național: E pluribus unum. În mod paradoxal, obsesia Democraților pentru politica identitară a dus partidul înapoi de unde a pornit, la o viziune a societății americane divizate iremediabil pe criterii rasiale: în orașele guvernate de Democrați, eforturile acestora de a îmbunătăți oportunitățile educaționale sau de a reduce sărăcia în comunitățile minoritare au obținut în cel mai bun caz doar rezultate dezamăgitoare. În mod previzibil, politica identitară pe criterii rasiale a aprins diviziunea și resentimentele în societate, întorcând pe dos în același timp apelul lui Martin Luther King de a judeca oamenii după caracter, nu după culoarea pielii lor.

Este cu atât mai iritant faptul că majoritatea abuzurilor săvârșite de poliție s-au produs în orașe conduse de decenii de Democrați. În ciuda acestui fapt, politicienii iresponsabili și incompetenți din funcție, ajutați de presa mainstream, au dat vina pentru propriile eșecuri pe  oponenții politici, acuzându-i de rasism endemic. Rasismul sistemic este o temă atât de atractivă pentru războinicii justiției sociale și pentru demagogi deoarece acesta poate fi definit ca orice manifestare a unor rezultate inegale, fiind diferit de acțiuni discriminatorii particulare ale unor persoane și instituții, acestea putând fi identificate, cuantificate și rezolvate. Diferențele de orice tip, fie ele de venit, nivel educațional sau speranță de viață, sunt toate definite ca manifestări ale spiritului urii rasiale sistemice.

Reprezentat în modul acesta, rasismul înlocuiește vechea și dezastruoasa definiție Comunistă a clasei: o caracteristică fixă ce poate fi vindecată doar prin colectivism care include „reeducare” masivă, cenzura pe scară largă a opiniilor opuse și pedepsirea disidenței. Acest fir narativ le oferă birocraților aleși o scuză convenabilă: când nu reușesc să asigure servicii publice, cum se întâmplă atât de des, sistemul rasist aflat dincolo de sfera lor de control este mereu blamat ca responsabil. Desigur, tot acest proces este evident contrastant cu valorile tradiționale americane ale responsabilității personale, libertății de exprimare și toleranței.

Cunoaștem cu toții rezultatele experimentului comunist din Europa de Est. Comuniștii au considerat că își pot realiza țelul declarat – eliminarea inegalității – printr-o colecție vastă și fără precedent de unelte de educare și „reeducare”, utilizate în școli, universități, locuri de muncă și oriunde în societate. Cei ce se împotriveau erau trimiși în închisori, gulaguri sau uciși pur și simplu. Dar aceste eforturi nu au reușit să producă Omul Nou pe care și-l imaginau Comuniștii. Au reușit însă să creeze apatie, resentiment, disimulare, cinism și ipocrizie pe scară largă. În fața presiunii de a se conforma, oamenii au ales să se prefacă că se conformează, rezervându-și în același timp libertatea de a gândi ce cred, în opoziție totală față de perspectiva monolitică pe care o exprimau public. Die Gedanken sind frei – gândurile sunt libere. Eșecul abject al acestor politici a devenit dureros de evident atunci când Europa de Est a trecut printr-un urât spasm de violențe etnice și rasiale odată cu căderea Comunismului. Haideți să ferim următoarele trei generații de americani de un alt experiment de genul acesta.

Nu considerăm sub nicio formă că schimbarea denumirilor instituțiilor istorice e o cale preferabilă. Dorim doar să expunem ipocrizia susținătorilor culturii-anulării care nu își aplică propria logică defectuoasă în analiza instituțiilor și cauzelor pe care le susțin. Sperăm și ne rugăm că oamenii vor reflecta la pericolele existențiale ale culturii-anulării – calea susținută de războinicii justiției sociale extremiști și aliații lor demagogi ne apropie națiunea de marginea unei prăpăstii. Dacă frenezia persistă însă, numele Partidului Democrat să fie următorul aruncat la coșul de gunoi al istoriei.

Articol original: A Modest Proposal for a Name Change

Traducerea a fost realizată pentru Marginalia de Dragoș Mihai Nuță, student la Universitatea din Oradea.