New Discourses: Iluzia diversității/ Ce este industria „Diversității, Incluziunii și Echității”?

Un articol de James Lindsay, matematician și comentator politic, pentru New Discourses

Suntem mințiți, iar asta ne costă o avere, atât din punct de vedere economic, cât și social. Pentru cea mai bună bucată de vreme în ultimii zece ani, industria care vinde aceste minciuni a avut o cifră de afaceri în jur de zece miliarde de dolari pe an, vânzându-ne un produs despre care știe că nu funcționează, dar care acum se dezvoltă exponențial. Această industrie nu produce un bun tangibil, ci produce locuri de muncă lipsite de eficiență și creează un mediu toxic și ostil care va conduce, în final, companiile în colaps – și chiar societatea. Iar cu toate astea nu ne mai săturăm de ea. E un fel anume de nebunie care e aproape imposibil de înțeles, explicat sau oprit.

Ce vinde această industrie? Training, administrare și consultanță în „Diversitate”, „Incluziune” și „Echitate” (DIE).

Aceste idei, altături de consultanța corporatistă foarte scumpă care ne învață câte ceva despre ele, sunt vândute astăzi cu o urgență de neînțeles. Acest sentiment al urgenței este o altă manipulare a industriei DIE. Din nou și din nou, auzim că munca lor este esențială, aparent pentru orice, și este esențială chiar acum, în urma unei moarți tragice, a cărei nedreptate poate fi cu greu pusă la îndoială (desi este surprinzător de neclar, având în vedere reacțiile, dacă rasa a fost în vreun fel relevantă în acest incident). Cu toate acestea, starea de spirit a epocii ne îndeamnă să ne însușim „Diversitatea”, „Incluziunea” și „Echitatea” chiar acum.

Totuși, avem dreptul să ne întreb „Esențiale pentru ce scop?” Trebuie să fie un scop pentru care aceste idei sunt esențiale. Care este acela? Dacă înțelegem corect aceste cuvinte vom vedea că răspunsul nu este ceea ce pare a fi – depășirea rasismului și a discriminării și obținerea unei societăți mai corecte, mai juste. Este o întrebare importantă, după cum vom vedea în curând, și nu este greu de răspuns la ea.

Avem, de asemenea, dreptul să ne întrebăm „Cum s-a întâmplat asta?” Și la această întrebare este ușor de răspuns, cel puțin partial. Două aspecte ale succesului acestei industrii pot fi înțelese imediat. În primul rând, sună bine și astfel mizează pe cele mai bune instincte ale noastre, ceea ce este în sine un lucru malefic făcut oamenilor. Promovarea personală și a intereselor personale prin distorsionare și manipulare emoțională este întotdeauna ceva rău, dar este ceva cu adevărat malefic să manipulezi oamenii prin intermdiul celor mai bune părți ale naturii lor: părțile datorită cărora le pasă, datorită cărora își doresc să facă binele și sunt îngroziți de posibilitatea de a fi rănit pe cineva.

În al doilea rând – iar acesta este un punct care poate fi atacat folosind pârghiile justiției -, teoria pe care DIE se fundamentează manipulează limbajul pe care îl folosim, făcându-ne să cumpărăm ceea ce ne vinde, crezând că ni se oferă altceva. Acesta este modul prin care obține cele mai multe dintre rezultatele sale, iar principiul acesta este atât de important pentru felul în care industria DIE funcționează, încât este de mirare că nu ne-am dat seama suficient de bine până acum de acestă manipulare, astfel încât să aplicăm legile protecției consumatorului împotriva ei, la fel cum am făcut acum un secol în cazul a nenumărate industrii dăunătoare și frauduloase.

Manipularea discursului

Lista termenilor pe care industria DIE i-a manipulat, atribuindu-le un sens diferit de cel pe care oamenii îl atribuie, este acum substanțială și bine-cunoscută: „rasism” înseamnă „rasism sistematic”, care nu presupune nici măcar o singură persoană rasistă sau intenție rasistă; „anti-rasismul” este un fel de angajament de cult de a practica activismul pe viață, așa cum este el definit tocmai de acești consultanți; „discursul ofensator” este discursul în dezacord cu părerile consultantului despre cum să „ajuți” oamenii pe care i-a definit ca fiind perpetuu „marginalizați” și „oprimați”, iar „privilegiul” este orice forță cvasi-spirituală care îl face pe albul vagabond, dependent de droguri, ale cărui boli mintale îl duc în pragul sinuciderii, mai bogat decât pe Oprah Winfrey, Michael Jordan și Barack Obama la un loc. Și chiar și aici, în jargonul de specialitate, există un fel de manipulare abuzivă și nemiloasă: Ce, nu te duce capul? Nici măcar nu știi definiția “rasismului”?

Printre minciunile care se află chiar în miezul acestor proiecte de consultanță, se află trei cuvinte aparent liniștitoare și sacre: „Diversitate”, „Incluziune” și „Echitate”. Asta este ceea ce ne vând – în valoare de miliarde de dolari cheltuiți anual – despre care nu se vorbește, în schimbul unei societăți care devine, ca rezultat, din ce în ce mai disfuncțională, iar noi avem dreptul de a știi de ce. Avem dreptul de a înțelege cum suntem mințiți și manipulați prin intermediul acestor trei cuvinte. De fapt, chiar trebuie să înțelegem termenii „Diversitate”, „Incluziune” și „Echitate” în sensul lor „critic” – pentru că asta este ceea ce vând cu adevărat – pentru a înțelege ce se petrece. Toate acestea sunt programe politice, nu ceva de ajutor, util, moral, sau măcar puțin apropiat de ceea ce oamenii consideră a fi drăguț, pufos și vrednic de a fi însușit. În termeni corporatiști, ar fi mai bine să ne dăm foc banilor decât să îi cheltuim pe aceste programe care nu numai că îi risipesc, dar ulterior cauzează costuri mai mari, în mod mai mult sau mai puțin constant.

Acest program politic provine dintr-o mai veche direcție de gândire radicală numită „Teorie Critică”, care a fost supra-licitată în ultima decadă, devenind ceva nou. Noul fel de a face „Teorie Critică” este numit „Justiție Socială Critică”, sau uneori „Wokeness”, în argou, reprezentând maturarea a ceea ce Teoreticienii Critici au numit „marșul lung prin instituții”, după filosoful comunist Antonio Gramsci, din anii 1920. Aplicarea DIE la locul de muncă facilitează acest din urmă – și, dacă au success, final – pas al „lungului marș”, dând naștere unei forme noi de fascism, printr-un proiect care secolul trecut s-a dorit „anti-fascist”.

Acest lucru este puțin mai greu de înțeles, însă trebuie să îl cunoaștem. Pentru a o înțelege situația, avem nevoie să ne întoarcem la acești termini: „Diversitate”, „Incluziune” și „Echitate” și la minciuna periculoasă pe care ne-o vând.

„Diversitate”

Deoarece teoriile critice referitoare la identitate văd persoana și (politicile care vizează) identitatea sa ca fiind intrinsec corelate, „Diversitate” nu înseamnă ceea ce crede toată lumea că înseamnă. Înseamnă „Diversitate” așa cum abordările critice ale „studiilor de identitate” din cadrul justiție sociale critice (precum teoria critică a rasei) o înțeleg. „Diversitatea” are un înțeles foarte specific în teoria critică. Înseamnă existența unor reprezentări mai diverse ale „opresiunii trăite”. Mai precis, înseamnă existența unor oameni de diferite etnii, dar cu aceeași abordare victimizantă în felul în care își înțeleg trecutul, cu același stil agresiv și foarte sensibil de a-l aborda, specific politicilor identitare. Iar asta este ceea ce obții când optezi pentru “Diversitate”: Teoreticieni Critici ai Identității, adică persoane care se feresc de muncă și se plâng constant, care fac probleme, băgăcioși care vor problematiza fiecare aspect al organizației tale până când aceasta se va mula pe doleanțele lor politice, de multe ori imposibile sau fără sens.

În mod normal, când auzim „Diversitate” gândul ne duce la oameni cu proviniență diferită, însă Teoreticienii Critici sucesc această definiție obținând o interpretare foarte specifică. Mai exact, în Justiția Socială Critică, „Diversitate” înseamnă „oameni cu origini etnice diverse care au aceeași înțelegere woke a pozițiilor sociale pe care le ocupă și a lumii în care acestea sunt contextualizate”. Programele pentru “Diversitate” insistă asupra acelor oameni – care nici măcar nu au un background diferit, trebuie să fie folosite pentru a obține “Diversitate”. Sistemul Critic de gândire susține că tuturor celorlalți le lipsește o perspectivă „autentică” și astfel nu reușesc să susțină felul bun de „Diversitate”.

Potrivit acestor Teorii Critice, dacă se întâmplă să ai o anumită identitate (de exemplu, să fii „rasial negru”, după cum aparent nepotrivit a pus problema Nikole Hannah-Jones, creatoarea „Proiect 1619” a New York Times Magazine), atunci ceea ce susții este autentic Negru („politic Negru”) doar dacă este formulat în termenii Negricității (Blackness) – o abordare politică radicală care își propune eliberarea politică a minții persoanelor negre – așa cum este aceasta înțeleasă de Teoria Critică a Rasei. Altfel, se consideră că persoana neagră în cauză suferă de rasism internalizat (o formă falsă de conștiință socială, obținută prin spălarea pe creier, care împiedică persoana neagră să își cunoască propriile interese) sau că este trădător de rasă. Prin urmare, o selecție de persoane „rasial negre”, dar nu și „politic negre” nu ar constitui o “Diversitate” Neagră adecvată, deoarece perspectiva “Diversității” cere punerea în aplicare a politicilor de eliberare a persoanelor negre, așa cum sunt ele definite de Teoria Critică a Rasei. Iar orice altceva susține „supremația albilor”, care este opusul “Diversității”, deci nu merită luat în considerare. Identitatea persoanei este totuna cu poziția sa politică, și de aceea vedem persoane influente de culoare care sunt defăimate pentru că nu aderă la linia „politicii negre”.

Cum de este posibil acest lucru? Teoriile Identității operează cu premisa că diferite grupuri identitare au o experiență diferită a dinamicii „puterii sistemice” și, prin urmare, acestea cunosc și trăiesc realități diferite. Când identitatea este rasială, se spune că fiecare rasă deține anumite „cunoștințe rasiale” care nu pot fi obținute decât într-un singur fel: prin experiența de a fi opresat din cauza rasei și astfel a învăța să interpretezi acele experiențe prin Teoria Critică a Rasei. Doar cineva care reprezintă aceste experiențe în mod fidel sau, altfel spus, în conformitate cu Teoria Identității, are o voce „autentică” atunci când vorbește din acea poziție socială. Astfel, în Teoria care stă la baza instruirii de tip DIE, numai teoreticienii critici ai mai multor identități „oprimate” pot fi considerați în acord cu conceptul de „Diversitate”, deoarece la asta se referă cu adevărat „Diversitatea”.

În contextul unei organizații, acest lucru constă în angajarea unor oameni care au fost instruiți într-o formă deosebit de nuanțată de depistare a discursului ofensator, al căror efort principal va fi să descopere și condamne orice lucru care prezintă un potențial rasist. Și pentru a nu lăsa loc vreunei greșeli, Teoria spune că, fără îndoială, rasismul este mereu prezent („întrebarea nu este: avem vreo formă de rasism aici?, ci cum s-a manifestat rasismul în această situație? – Robin DiAngelo). Responsabilii cu „Diversitatea” sunt prezenți pentru a-l depista și a-l expune. Pregătirea responsabililor pentru diversitate este menită să facă din acest mod de a gândi și din cultura de anulare rezultată de el o procedură de operare standard în organizații. La cel mai scăzut nivel, această concentrare a atenției pe inițiativele de „Diversitate” va avea ca rezultat o pierdere de resurse valoroase, fapt care duce la o organizație mai puțin productivă și competitivă. În cel mai rău caz, organizația se va fractura într-un mod hobbesian în jurul acestor diviziuni, cum a fost cazul colegiului de stat Evergreen.

Prin urmare, atunci când auzim un apel la mai multă „diversitate” în angajare, asta înseamnă de fapt angajarea mai multor Teoreticieni Critici, care au o varietate largă de statuturi identitare, dar aceleași politici cu privire la identitate în sens general.  Acest lucru ar trebui acceptat numai dacă este dorit sub această formă, deoarece el nu garantează nici una dintre ideile obișnuite cu privire la diversitate.

Acum putem răspunde la întrebarea cu privire la felul în care această operațiune DIE este „esențială”. Asumarea DIE este „esențială” pentru a promova și a contribui prin organizația care și-o însușește la  Revoluția Critică. Acest obiectiv va fi atins prin finalizarea lungii campanii conduse de Gramsci prin instituții, cu ajutorul căreia această perspectivă critică este impusă. Scopul este cel de a-i statornici și perpetua hegemonia. Acestea fiind spuse, DIE este „esențială” pentru o preluare sociopolitică a societății liberale de către activiștii neomarxisti radicali.

„Inlcuziunea”

„Incluziunea”, atunci când este înțeleasă în mod critic, este cea mai sinistră dintre aceste trei idei („Echitatea” este un concept destul de stupid și comunist, iar „Diversitatea” nu are decât o definiție complicată). „Incluziunea” este cu adevărat insidioasă, deoarece ea înseamnă „a primi cu brațele deschise”, dar în DIE chiar faptul de a fi primitor este interpretat prin lentile critice ale dinamicii puterii și a claselor protejate, lentile care devin din ce în ce mai familiare. În programul DIE, un mediu „incluziv” este unul care nu poate genera sentimente de „excludere” sau „marginalizare” pentru niciun fel de clase protejate sau vocile lor „autentice” (sau  consistente din punct de vedere al Teoriei).  Prin urmare, „Incluziunea” înseamnă limitarea discursului la o conformitate cu Teoria până în punctul în care se ajunge la excluderea fizică a dizidenților, a părerilor diferite și a oricui care reprezintă grupuri identitare „dominante”, chiar și prin „adiacență” sau „complicitate”.

Adevărul nu este relevant pentru aceste reclamații. De exemplu, a interzice unor companii imobiliare să folosească termenul de „master” (engl: master bedroom, „master”= stăpân) pentru cel mai mare dormitor dintr-o casă este o formă de gândire „incluzivă”. Chiar dacă termenul își are originea într-un catalog Sears din 1926 și nu are nicio legătură cu sclavia, simpla idee că unii oameni l-ar putea asocia cu sclavia este suficientă pentru a scoate termenul din sfera imobiliarelor. Vedem acest lucru și în cazul companiilor de machiaj care elimină termenii de „albire” și „iluminare” din descrierea produselor. Vedem acest lucru la studenții și muncitorii care solicită spații dedicate exclusiv negrilor sau solicită un număr minim de oameni albi în preajmă, fiindcă prezența membrilor grupului dominant îi face să se simtă inconfortabil. Îl vedem și în cazul faimosului savant anti-rasist Ibram X. Kendi care a decis să-și schimbe numele de la Ibram Henry Rogers la Ibram Xolani Kendi.

De fapt, vedem această noțiune de „incluziune” în spatele aproape oricărei încercări de a constrânge libera exprimare și acțiune pentru a asigura un confort psihologic absolut pentru toți membrii claselor „minorizate”, care trebuie protejate. La fel cum „Diversitatea” necesită angajarea unor persoane care sunt instruite să găsească forme de rasism în orice și să semnaleze fiecare microagresiune, „Incluziunea” devine un fel de permis pentru controlul complet al exprimării, formelor de reprezentare și comportamentului, până la nivelul prezenței fizice într-un spațiu sau organizație. Acesta include îndemnuri la re-segregare sub o etichetă de „desegregare”.

Așadar, când o anumită organizație spune că este necesară o creștere a nivelului de „Incluziune”, asta înseamnă de fapt că absolut nici o disidență de la linia de partid a Teoriei Critice nu mai este permisă. De ce? Pentru că orice dezacord ar face ca persoanele care îmbrățișează Teoria Critică, pe care au sinonimizat-o cu identitatea lor personală, să se simtă „inconfortabil”. Dezacordul îi face victime „vătămărilor” sau „traumelor” bazate pe idei, iar simpla prezență a persoanelor care au o altă părere le amintește de modul în care grupurile „dominante” „ocupă prea mult spațiu”.

Nu este o exagerare, fiindcă Teoria Critică a justiției sociale susține literalmente că fiecare dezacord este o încercare de a „prezerva privilegiul”. În această teorie, fiecare dezacord e luat ca un act ostil împotriva grupurilor „marginalizate” și „oprimate”. Astfel, „Incluziunea” înseamnă a permite oamenilor să gândească, să acționeze și să vorbească numai și numai în concordanță cu cerințele schimbătoare și adesea insensibile ale activiștilor critici care se infiltrează în organizație prin cerințele DIE.

„Echitatea”

Echitatea și egalitatea nu sunt același lucru. Egalitatea înseamnă „aranjarea sistemului astfel încât cetățenii să fie tratați în mod egal”. „Echitatea” înseamnă „ajustarea acțiunilor, astfel încât rezultatele să fie egale de la un cetățean la altul.” Aceasta se naște din ceea ce este cunoscut sub numele de „teoria echității sociale” și își propune ca rezultatele să fie egale, indiferent de situație. „Echitatea” își justifică caracterul „esențial” prin identificarea oricărei diferențe de rezultat cu un lucru negativ pentru „clasele protejate”, după cum sunt ele stabilite de Teorie (deci nu albii și, de obicei, nu asiaticii), sau altfel spus ca o urmare a bigotismului. DIE folosește cele mai proaste mijloace de măsurare a „echității” atunci când dorește să stabilieacă dacă ea a fost atinsă sau dacă lipsește. Diferențele minore, conform Teoriei Critice de justiție socială, sunt „inechitabile” și implică discriminare sistemică- prin urmare trebuie ajustate. Acest apel la „echitate” se realizează chiar dacă nu există dovezi ale vreunei discriminări (solicitarea acestor dovezi este luată la rândul său ca dovadă a rasismului, deoarece sugerează că ceva ar putea fi mai presus și mai important decât „realitatea trăită”).

Acesta este punctul în care „rasismul sistemic” (pentru a numi o singură formă de bigotism sistemic) devine relevant, servind rolul unui copil al „bigotismulului golurilor”, sintagmă care cuprinde toate diferențele pe care Teoria le numește forme de „opresiune”. Credința care stă la baza Teoriei este că toată lumea trebuie să în mod intrinsec la fel, și de aceea orice diferență de la medie nu poate fi altceva decât rezultatul unei discriminări fățișe sau ascunse. Sarcina unui teoretician DIE este de a găsi formele ascunse de „discriminare” , cu atât mai mult cu cât discriminarea fățișă a fost eliminată prin lege de zeci de ani.

Această discriminare ascunsă poate fi găsită chiar în organizație (și va plăti pentru ea, indiferent cât se va strădui apoi să își repare ”greșeala”) sau în diferite activități ale societății, în cultură, în educație, în reprezentare, în limbă, în sentimente sau în orice altceva experimentat vreodată. Simpla ”atribuire” a sexului feminin la naștere pentru femei este adesea considerată suficientă pentru a începe ”socializarea” (ceea ce, conform teoriei critice, se numește spălarea creierului de către societate) printr-un set de credințe și atitudini care le determină pe femei să se simtă nepotrivite pentru a lucra în anumite domenii, cum ar fi științele tehnice sau platformele petroliere (stați, nu, nu și a doua!). De aici, tot ceea ce trăiesc ele în întreaga lor experiență ca fete, apoi ca femei, face parte din bigotismul „sistemic” (aici, sexismul și misoginia) care „trebuie” să fie cauza acestui rezultat. „Equity” dorește să regleze acest aspect al vieții prin inginerie socială, dar această ajustare nu se aplică și pe platforma petrolieră.

Obiectivul conceptului de echitate este de a crea rezultate perfect „echitabile”  în sectoarele înalte de muncă ale societății (și, practic, nicăieri altundeva). La o lectură superficială, după cum vom vedea, aceasta înseamnă că statisticile privind ocuparea forței de muncă în slujbe cu statut înalt, în special în cele din industria culturii sau cele care implică potențiale prejudicii, vor trebui să corespundă exact procentelor demografice existente în populație, chiar dacă acest lucru este literalmente imposibil fără inginerie socială pe scară largă, inclusiv prin utilizarea unor cote forțate. (Stocasticitatea aleatorie, adică zgomotul din sistem, ar trebui să conducă la o corespondență perfectă cu procentele demografice extrem de improbabile, până la urmă, chiar dacă sistemul ar fi lipsit de diferențe și discriminări de orice fel). Asta înseamnă că „echitatea” presupune utilizarea unor cote bazate pe identitate și pe o inginerie socială curajoasă pentru a putea fi realizată. Deoarece rezultatele trebuie să fie perfect echitabile pentru ca „echitatea” să fi fost obținută, ea ar reprezenta cu adevărat ceva apropiat unui totalitarism etno-comunist dacă ar fi pusă în practică la scara largă.

De reținut este și faptul că rezultatele „echitabile” necesită discriminare. În cea mai bine vândută carte a lui Ibram X. Kendi, ”Cum să fii antirasist”, el nu ascunde acest fapt; nu este ca și cum ar fi o oarecare teorie secretă care trebuie să fie păstrată departe de ochii publicului. Kendi apreciază că „întrebarea cheie este dacă discriminarea creează echitate sau inechitate. Dacă discriminarea creează echitate, atunci este antirasistă. Dacă discriminarea creează inechitate, atunci este rasistă. ” Pe această linie de gândire, recent, Legislativul de Stat din California a votat pentru a elimina exprimarea anti-discriminare din Constituția statului său. „Echitatea” ne-ar impune să facem o distincție între grupurile „dominante”, împotriva cărora ar trebui să ne îndreptăm, și cele „asuprite”, în favoarea cărora ar trebui să acționăm, așa cum stabilește Teoria, astfel încât realizarea „echității” înseamnă, de fapt, să faci discriminare bazată pe identitate, potențial la nesfârșit, deoarece aceste țeluri vor fi practic imposibil de realizat tocmai datorită fluctuațiilor aleatorii în dinamica populației.

Chiar și crearea unor rezultate „echitabile” precum egalitatea perfectă nu ar fi suficientă, deoarece Teoria rasistă critică poate fi descrisă, de asemenea, ca „etno-istorică”. Astfel, chiar dacă nu există discrepanțe actuale de găsit (și vor exista întotdeauna pentru că pot fi inventate și la nivel de cultură sau trăiri subiective), în toate cazurile în care există diferențe istorice la care se pot face raportări, acestea vor trebui să fie și ele ”ajustate” pentru a obține „echitate”. Astfel, aplicarea „echității” dintr-o perspectivă critică are ca rezultat o combinație de acțiuni pozitive și de despăgubiri, într-o formă sau alta.

În orice caz, dacă luăm în considerare teoria pe care se bazează acum acest concept, cererea pentru „echitate” devine incurabilă și perpetuă. Acest lucru se datorează credințelor fundamental cinice pesimiste care definesc Teoria rasistă critică. Printre acestea, în special, este ideea lui Derrick Bell cu privire la „Convergența intereselor”, care a fost o parte centrală a Teoriei  încă de la început și este considerată în prezent unul dintre elementele sale centrale. ”Convergența intereselor” insistă asupra faptului că persoanele aflate în poziții dominante în societate oferă oamenilor asupriți oportunități și acces la resurse atunci când este în interesul lor propriu, și astfel chiar și anti-discriminarea și despăgubirile ar putea fi înțelese ca forme de rasism, ceea ce ar putea reprezenta un factor important de instigare. Aceasta înseamnă că Teoria rasistă critică susține și a susținut încă de la început că rasismul nu poate nicicând să dispară și nici să fie compensat vreodată (fără o refacere completă și totală a întregului sistem). Astfel, „equity/ echitatea” este, într-un anumit sens, o cerere perpetuă pentru mai multe ”reparații”, fie în oportunități, fie în putere sau în plăți directe, care nu vor fi niciodată sufficient de bune. Deci, „Equity” înțeles în mod critic este un instrument grosolan de a câstiga puterea.

Desigur, minciuna despre ceea ce este cu adevărat „echitatea” este esențială pentru succesul în implementarea sa atât de largă. „Echitatea” este adesea considerată un fel de „egalitate” avansată, calificare dată de inițiativele reale de equity (mai degrabă decât de către cele critice)- atunci când nu sunt critice în orientare- , iar falsa impresie creată de această ambiguitate este permisă în continuare, chiar dacă ea creează o premisă foarte înșelătoare. Cu toate acestea, nu sunt greu de analizat aceste concepte. Ideea de bază este simplă și foarte cuprinzătoare: egalitatea este corectă; acolo unde există o discriminare reală, iar ”terenul” de joc nu este drept, există un argument pentru a lua măsuri pentru a-l nivela, deoarece egalitatea autentică nu este posibilă altfel; prin urmare, există abordări rezonabile ale echității care pot spori și îmbunătăți egalitatea. Un exemplu elocvent și aplicat pe scară largă astăzi poate fi punerea în aplicare a măsurilor pentru accesul persoanelor cu handicap în diferite instituții.

Cu toate acestea, o abordare rezonabilă nu este ceea ce promovează viziunea critică radicală a „echității” și, cu siguranță, nu ”sporește” egalitatea. Viziunea lor, așa cum se poate observa aici, este radicală, și de multe ori nici măcar nu este practică sau justificată corespunzător. Acest lucru se datorează faptului că fiecare inechitate, măsurată doar în linii generale, la suprafață, care are un impact negativ asupra unui grup protejat, trebuie să fie înțeleasă a fi rezultatul bigotismului și construită ca atare prin pătrunderea deliberată și forțată în sistemul în care ea se produce (care include întregul sistem, de fapt).

Argumentul potrivit căruia ”terenul” de joc necesită „echitate” pentru a fi ”nivelat”, compensând astfel orice posibilă ”denivelare”, pare plauzibil, dar este evaluat într-un mod care nu are aproape nicio legătură cu realitatea. Ființele umane nu sunt grupuri identitare. De fapt, acestea din urmă sunt construcții sociale, așa cum subliniază chiar Teoria, iar ființele umane nu sunt construcții sociale. Suntem persoane unice. Conceptele relevante social pentru noi pot avea un impact asupra experiențelor noastre, dar nu este în niciun fel plauzibil faptul că poziția radicală susținută de Teorie, conform căreia toate rezultatele inechitabile din societate sunt rezultatul unui bigotism adânc înrădăcinat, poate explica în mod adecvat aceste aspecte.

În ceea ce privește egalitatea, teoria este în mod deschis ostilă acestui concept. Kendi și-ar fi dorit să credem, de exemplu, că egalitatea duce oriunde la inechități, că egalitatea este rasistă și că trebuie evitată (indiferent de motiv și arătând doar rezultate disparate care nu favorizează anumite clase identitare protejate). Egalitatea este descrisă în mod explicit în toată Teoria rasistă critică și în teoriile critice pe care se bazează ca un fel de conspirație pentru subjugarea „grupurilor minorizate”.

Pentru a încheia, trebuie înțeles că aceasta este otrava neînchipuită a abordării „rasismului sistemic”: de fapt, această abordare ne oprește să putem rezolva probleme reale. Tratându-i pe toți ca pe niște figuri ale „intersectării” grupurilor identitare construite social, nu putem identifica probleme reale (cum ar fi inegalitatea de avere, care este extrem de determinantă din punct de vedere social și profesional) și adoptăm strategii politice slabe. În teorie, însă, ”politicile slabe” sunt binevenite, deoarece oamenii care folosesc Teoria ajung să dea vina doar pe „rasismul sistemic” pentru propriile eșecuri. Nu este Teoria cea care nu a reușit, ci „supremația albă” a sistemului cea care a făcut-o să eșueze, deci avem nevoie de mai multe mijloace prin care să punem în aplicare Teoria. Deoarece „rasismul sistemic” este la ordinea zilei, permanent și prezent în toate interacțiunile și situațiile vieții – acesta fiind un alt element al teoriei rasei critice – este întotdeauna posibil să aducem un astfel de argument. Mereu. În acest mod, eșecurile proprii ale Teoriei sunt o dovadă că Teoria este corectă, așa cum oricum se precizează și în cuprinsul acesteia.

Așadar, este de o importanță incredibilă în acest moment al istoriei să înțelegem că „Diversitatea”, „Incluziunea” și „Echitatea”, așa cum sunt prezentate în sens critic, nu sunt cu adevărat ceea ce par a fi, și, prin urmare, este mai potrivit ca cele trei cuvinte să fie ordonate în acest mod non-standard și să li se aplice acronimul „DIE” . Aceste cuvinte au semnificații reale, desigur, și, atunci când sunt înțelese și aplicate corect, pot duce la îmbunătățiri considerabile. Așa cum ne sunt ”servite”, însă, de către specialiștii DIE, fiind puternic infuențate de teoria critică, reprezintă o înșelătorie etică ce nu ne va aduce nimic altceva decât pierderi grele.

Articol original: The Diversity Delusion

Traducerea a fost realizată pentru Marginalia de Maria Chiribes, Elena Cristina Enoiu și Iulia Nedelcu